de multe ori am auzit stau cu el pt copil
mi se pare aberant niciodata nu as renunta la fericirea mea si la linistea din casa mai intai de toate doar pt ca am un copil cu el
cred ca pt copil e mai important sa aiba un camin linistit si nu cu tipete si reprosuri doar ca sa fie si tata langa el

Eu sunt de acord cu tine la chestia asta. am vazut familii in care parintii au ramas impreuna doar pt copil si rezultatul nu a fost ok. copilul e apasat de imaginea unei familii care nu isi poate vorbi normal, se urla, se tipa... Copilul isi doreste parintii impreuna, pt ca asa s-a nascut, cu ei alaturi. dar chiar si un copil isi da seama ca nu mai e totul ok.
Si de ce sa se ingroape doi oameni intr-o casnicie pe care nici unul nu si-o doreste? ca sa ajunga sa se urasca? Pt ce? Viata e facuta sa fie traita bine, nu oricum. trebuie sa iei din viata asta tot ce este bun si frumos. Ce e urat si rau, trebuie dat la o parte.
parerea mea...

ma bucur sa vad ca mai gandesc si alti ca mine

Eu zic asa ... daca parintii nu se inteleg bine ... isi urla isi vorbesc urat si alea alea nu are rost sa stea impreuna atat ptr ei cat si ptr copii ... zic si ptr copii caci ei da intr-adevar isi doresc parintii impreuna dar sincer din propria experienta nu cu orice pret.

Ei sufera si cand un parinte sufera dar si cand nu isi vad parintii iubareti unul cu altul... si mai ales nu au un exemplu de viata de familie ... si rezultatul niste copiii agresivi sau ursuzi care nu isi stiu exprima sentimentele.

Asta e parerea mea.
Va pup si imi doresc sa nu existe asa ceva pe lume.

Eu consider ca in momentul in care te-ai casatorit nu mai e loc de intors inapoi. Casatoria e un angajament pe viata, ti l-ai luat, ai datoria sa il respecti. Numai ca asta nu iseamna sa tipi si sa urli tot timpul, ci sa nu privesti in afara la cum ar fi fara, si sa cauti solutii numai inauntrul familiei, solutii cum sa faci lucrurile sa mearga nu cum sa iesi dintr-o siuatie de criza. Parintii au datoria fata de copii sa le creeze un camin fericit. De aia trebuie sa te casatoresti numai cand esti gata si sa faci copii cand stii sigur ca le poti oferi ce le trebuie. Normal ca se intampla si accidente (cum a fost si cazul meu) dar atunci trebuie sa iti asumi responsabilitatea si sa faci ce e bine pt copil.

Asta e parerea mea.

iti respect parerea insa nu sunt deacord cu ea
poate cu timpul iti vei schiba aceasta parere

Din cauza ca multa lume isi schimba parerea sunt atatea camine distruse pe lume. Casnicia este pentru oamenii responsabili, nu pentru hei rupisti care zic sa se casatoreasa si ei sa vada cum e. Si copiii sunt ceva sfant, nu ai dreptul sa te joci cu ei. Copiii nu vor sa creasca intr-un camin nefericit, dar nici cu parintii despartiti. majoritatea copiilor seautoinvinovatesc pt separarea parintilor si trec prin experiente interoare foarte dureroase. E foarte usor sa spui ca e mai bine pt copil sa te desparti decat sa tipi. Dar e ca si cum ai zice mai bine il omor cu pistolul decat cu cutitul. Cel mai bine e, nu-i asa, sa nu il omori deloc si sa te sacrifici tu pentru fericirea lui.

Asta a fost parerea mea intotdeauna si cred ca cine gandeste asa are mai multe sanse sa aiba o casnicie lunga, pt ca viata nu e ca in filme, mereu usoara si mereu fericita. Tre sa ai putere si determinare sa treci peste momentele grele.

ai perfecta dreptate dar ce faci cd totusi lucrurile chiar nu mai au nici o rezolvare si va certati mereu?????????preferi sa stai langaa cel cu care te certi mereu doar pt ca asa e corect si casatoria e un lucru sfant????????

Ce vreau eu sa spun este ca o data ce te0ai casatorit, nu se mai poate pune problma de preferinta. De asta consider ca trebuie sa alegem foarte bine, sa stim ca am luat un om care are principii la fel de puternice ca ale noastre si care chiar cand lucrurile sunt grele va lupta pentru relatia noastra si va fi un om adevarat, care nu va tipa ca o tzatza.

Discutia asta eu am avut-o de multe ori in viata, pentru ca multa lume zice ca daca nu te mai intelegi, e mai bine sa te desparti, numai ca eu am studiat si am si am si vazut in grupul meu de prieteni din copilarie ca un copil cu parinti divortati sufera si se invinovateste si are probleme in propria lui casnicie, pentru ca idealizeaza si vrea ca totul sa fie perfect si pune foarte multa presiune pe sot/sotie sa fie perfect, asa cum nu a fost mama/tatal lui.

Si eu personal cred ca daca in momentul in care ne casatorim ne luam angajamentul ca indiferent ce se intampla, sa ne purtam frumos si sa rezolvam problemele. De obicei, situatia devine foarte urata acasa in momentul cand unul dintre parteneri decide ca nu mai vrea sa lupte, ca vrea alta viata, o alta sansa, cand te uiti in curtea vecinului si vezi ca uite aia se inteleg mai bine (de parca stim noi ce e de fapt in casa lor) si asa devii nemultumit cu ce ai tu si nu mai vrei sa lupti. Cand amandoi vor sa lupte, exista mereu o solutie. Te duci la psiholog, daca nu ai bani te duci la un preot bun si scolit care stie ce sfaturi sa iti dea, incerci sa faci chestii placute pentru celalalt si pana la urma daca vrei cu adevarat, se rezolva problemele.

Sunt sigura ca toate cuplurile, mai devreme sau mai tarziu trec prin perioade de criza si daca lupta si trec peste ea se simt si mai apropiati si se iubesc mai mult si privesc inapoi si zic "Doamne, bine ca nu ne-am despartit, ca uite ce am fi pierdut"

Eu asa cred, ca e greu dr merita.

Freedelia,foarte frumos si bine ai vorbit.Si eu,as putea spune ca am aceeasi conceptie,poate ca sunt de moda veche,dar in primul rand m-as gandi la copii si apoi la mine.
Eu am trecut prin asa ceva cand Codrin avea 6luni.M-am certat cu sotul meu,el s-a mutat la parintii lui si am stat despartiti 6luni,s- intors definitiv acasa cand Codrin a implinit 1an.
La noi dragostea a invins,in tot acest timp ne-am dat seama ca ne iubim prea mult si nu puteam vedea viitorul unul fara celalalt si in primul rand mai era vorba si despre rodul dragostei noastre.
Dar,asa cum a spus si Minola,sunt si cazuri nefericite in care singura rezolvare ar fi divortul.Si eu,daca as avea un sot care sa bea,sa ma loveasca,sa ma jicneasca sau sa umble cu alte femei,nu stiu ce as face?!
Si cel mai grav ar fi -indiferenta si comportamentul urat fata de proprii sai copii.
Intr-o casnicie sunt si urcusuri si coborasuri .

Da, sunt si situatii foarte urate, in care persoana de langa tine se schimba complet si nu mai esti in siguranta alaturi de el/ea si copiii nu mai sunt nici ei in siguranta. Normal ca in situatii de genul asta trebuie sa pui siguranta ta si a copiilor pe primul loc. Numai ca de cele mai multe ori cauzele de divort nu sunt asa de grave, ci pur si simplu certuri si neintelegeri cauzate de egoism, ca unul vrea hais si altul cea si nici unul nu lasa de la el si incep sa se gandeasca la ce bine ar fi fara el/ea langa mine, as putea sa fac ce vreau...el/ea nu ma intelege, si nu te gandesti niciodata ca nici tu nu il intelegi. Si de aici incep certurile si iadul in casa, si nimeni nu se mai gandeste la datoria pe care o au fata de copii si unul fata de celalalt.

Eu si sotul meu ne-am indragostit la prima vedere, insa nu ne gandeam sa ne casatorim, nici nu era vorba, insa am ramas insarcinata si atunci am stat de vorba si am decis sa ne casatorim si in momentul ala stiam amandoi ca ne-am luat un angajament care nu are drum de intoarcere. Si faptul ca stii ca divortul nu este o solutie te face mai puternic in fata greutatilor. Cand stii ca e o cale usoara de a scapa de greutati, ti se diminueaza puterea si vointa de a lupta.

Minola,

Ai deschis un subiect sensibil, in care nu cred ca e bine sa ne contrazicem pentru ca tine numai de persoana respectiva, de principiile ei, de educatia de care a beneficiat si de multe alte lucruri, care nu sunt universal valabile.

Cred ca cel mai bine ar fi ca cele care vor dori sa posteze un raspuns la acest subiect sa o faca fara a face referire la parerile celelate postate.

Parerea mea este ca intradevar ar trebui sa te casatoresti numai dupa ce esti convinsa ca persoana respectiva are aceleasi principii ca si tine, te respecta si te intelege, te iubeste. De ce am pus pe ultimul loc iubirea? Pentru ca putine sunt cuplurile care pot spune dupa ani de zile ca se iubesc ca in prima zi, iar din punctul meu de vedere, o casnicie bazata numai pe iubire, fara respect reciproc, nu are intotdeauna sorti de izbanda.

Daca ai facut pasul numai dupa ce te-ai convins ca este persoana potrivita, sansele ca ulterior sa apara disensiuni in cuplu peste care sa nu se poata trece sunt minime.

In orice cuplu au existat sau vor exista la un anumit moment dat perioade mai dificile, in care, daca nu a existat comunicare, incredere si respect reciproc unul dintre membrii, daca nu chiar amandoi, si-au pus problema unui divort, indiferent daca aveau sau nu copii.

Daca atunci cand nu ai copii lucrurile sunt aparent mai simple, aparent pentru ca oricum ramai cu o oarecare trauma psihica, atunci cand sunt la mijloc si copii lucrurile se complica iar decizia nu o pot lua decat persoanele direct implicate. NIMENI nu poate stii ce se intampla in realitate intre ei, de obicei adevarul este undeva la mijloc, iar o mama responsabila va face intotdeauna cum va considera ca e mai bine pentru copii ei. Poate va lua o decizie buna, poate ca nu, dar cu siguranta la momentul respectiv i se va parea cea mai buna solutie.

Deci, ca sa nu va mai "povestesc" eu povesti - povestiri-amintiri, pe scurt, eu m-am casatorit dupa 13 ani de cand il cunosteam (nu este un argument, pentru ca poti sta o viata langa un om si sa nu ajungi sa-l cunosti), dar am facut pasul cand amandoi am fost siguri ca asta vrem sa facem.

L-am respectat intotdeauna pe sotul meu si el pe mine, chiar daca uneori am mai avut si pareri contradictorii si ni s-a intamplat chiar sa mai ridicam tonul involuntar, nu am intrerupt niciodata comunicarea, intotdeauna am luat deciziile impreuna si am facut totul impreuna, ne-am sprijinit cand unul dintre noi a trecut prin momente mai agitate cu serviciul, si, pana acum, am reusit sa depasim toate hopurile (ca am avut si din astea ca doar oameni suntem).

Mi-am spus mereu ca sunt 3 lucruri pentru care as fi in stare sa renunt la casatorie: betia, femeile si bataia. Si acum sunt convinsa de acest lucru, insa pana acum nu s-a intamplat nici unul dintre ele (sa dea Domnul sa nici nu se intample ). Sunt sigura ca daca se va intampla vreodata, nu o sa ma reped cu capul inainte, o sa las deschisa comunicarea, o sa incerc tot ce pot pentru a rezolva problema, si sunt 99% sigura ca vom gasi o cale sa iesim la lumina. Oricine are dreptul la a 2-a sansa.

Daca insa nu va fi posibil, nu voi putea sa supun copii unei tensiuni (care cu siguranta se va instala) doar de dragul de a beneficia in aceeasi casa si de mama si de tata. Ce am eu de impartit cu tatal copiilor mei e treaba mea, dar copiii nu trebuie sa sufere. Chiar si despartiti, atat mama cat si tata au datoria sa fie alaturi de copii lor si sa ii sustina pe parcursul vietii.

Sper ca nu ati adormit.

BRAVO Adriana!!Mi-ai luat cuvintele din gura!
Si ai mai spus un lucru tare corect

Ai perfecta dreptate. Nu trebuia sa te citez, dar am vrut sa subliniez ceea ce ai zis tu atit de bine.

Iata cum vad eu lucrurile. Nu se pune problema de bataie sau de cearta. Daca parintii sunt oameni care se pot controla si sunt cit de cit educati, atunci certurile nu se petrec in fata copilului. Oricit nervi am avea pe moment, sa nu tipi la partener in fata copilului este o regula de aur, pe care nu ai voie s-o calci niciodata si este usor s-o faci, numai sa vrei. Atunci nici copilul nu va urla la ceilalti copii, nu va fi agitat si repezit. Cred ca asta este o regula elementara a 'meseriei de parinte'. Din pacate tare multe cupluri o neglijeaza. E suficient ca atunci cind incep discutiile, unul din doi macar sa zica 'Hei, avem un copil aici de fata. Avem timp sa urlam dupa ce se culca el'. E simplu de tot, mai ales ca pina se culca copilul nervii trec macar 50 %. Noi asa facem.
Alta regula a casniciei mele este ca eu nu am barbat de lasat. Pot fi si mama si doamna si amanta si colega. Anii m-au invatat toate astea si desfid orice femeie sa fie macar un sfert cit mine pt.sotul meu. Si chiar daca m-ar insela fara sa stiu...inseamna ca e si vina mea. Sa fim seriosi, ce femeie nu simte cind relatia se raceste, cind celalat nu mai este atras?? Si daca iti vrei casnicia, atunci vei sti sa o aperi. Importante sunt prioritatile pe care ti le fixezi. Poti petrece o seara plina de fiori si la 16 ani de casnicie, e chestie verificata pe cuvint!
Si mai stiu un lucru de la bunica mea. Femeia e stilpul casei, numai o femeie face din patru pereti si un acoperis, un camin.

Excluzand cazurile in care doi oameni se casatoresc prin aranjamentele parintilor, sau situatiile "ca-n filme" cand isi dau seama abia cand se trezesc din betie ca s-au casatorit, deci excluzand extremele, consider ca majoritatea dintre noi ne asumam cu responsabilitate casatoria, bazandu-ne pe iubire, respect, intelegere etc. Nu prea cred ca exista cazuri de casatorie bazate pe rationamentul: imi place cum ma bate sau e perfect cand il adun din santz rupt de beat sau ma excita cand tipa la mine etc,etc. (Si e valabil si invers, ca motive poate au si sotii nu doar sotiile). Deci, nici unul din parteneri n-a fost insuportabil de la inceput si nici nu s-a transformat peste noapte din print in zmeu. Un rol imens in transformarea partenerului il avem fiecare dintre noi, asa ca ar trebui sa fim atente in ce fel il transformam ca sa nu ne surprinda apoi rezultatul. Divortul e varianta cea mai simpla si e doar pt cei slabi, pt cei care nu vor sa lupte. Sunt impotriva divortului, indiferent care ar fi motivele pt ca sunt responsabila de situatie la fel ca si celalalt si am datoria fata de familie sa repar mecanismul care s-a stricat.
E parerea mea personala si cred ca unele sunteti de acord cu mine

Io una sut total de acord!

Buna fetelor! Sunt noua pe forum si vroiam sa va cer un sfat. Am 26 ani si jumatate si sunt insarcinata in 11 sapt.Problema e ca relatiila cu sotul meu s-a racit f mult.Noi ne cunoastem de 8 ani si ceva si ne-am casatorit anul trecut.Inainte am trecut ptin multe obstacole,i-a murit mama,bunicul,a avut si alte necazuri...in fine, i-am fost mereu alaturi.Acum 2 ani, am avut o perioada in care ne-am despartit 3 luni (ne mutasem impreuna si ne certam f des,in ultima vreme ajunsesem sa ne si jignim reciproc si am considerat ca e mai bine sa plec,sa ne despartim).El pe moment a zis "f bine" - e o fire ffff dificila, egoista si artagoasa - insa dupa 2 sapt a inceput sa ma caute in disperare. Eu nu mai vroiam sa aud nimic de el, mi-am facut chiar alt prieten (el a avut vreo cateva "relatii" cu diverse...), dar el tot insista sa ne impacam.A fost o perioada in care a slabit f mult,se ducea pe la bunicii mei si se vaita acolo, plangea ca el nu poate trai fara mine...in fine,dupa 3 luni si jumatate m-a convins ca s-a schimbat si ne-am impacat.Asta a fost in oct, iar in apr, respectiv iulie 2004 am facut cununia si nunta.O perioada scurta a fost bine, apoi iar am inceput sa ne certam.Si tot asa e casnicia nostra: 2 sapt bine, 1 rau...El e un tip care nu ma ajuta cu absolut nimic in casa (gospodarie, piata,facturi de platit etc) si a devenit rece si distant. Nu stiu ce sa mai fac. Poate va intrebati de ce fac copilul asta.Pai pe bebe mi-l doresc din tot sufletul si pe de alta parte m-am gandit ca poate-l sensibilizeaza si pe el in vreun fel... Poate am gresit...Tin sa va spun ca la noi merge totul bine, cat eu nu-i zic nici "da-te mai incolo", ii pun masa,ii strang masa...daca ma mai apuca si pe mine din cand in cand sa zic ceva ... e jale !
Ma gandesc serios sa ma despart de el ! Ne-om descurca noi intr-un fel (eu si bebe)! Ma dispera un asa sot! Tandru nu mai e, daca vreau sa-l mangai ma respinge...m-am certat cu el ca nu vroia sa-si faca un tratament pe care mi l-a dat ginecologul meu (eu iau pastile si ovule, el pastile si tre' sa se unga cu o crema pe penis).Pana la urma vad ca face tratamentul cu chiu cu vai...de remarcat faptul ca el niciodata nu face ce-i zic eu atunci cand ii zic, intotdeauna zice "lasa ca fac eu sau lasa...si uneori face ,alteori nu...
Dati-mi un sfat va rog ...
Merci mult , va pup

Florimadalina,

Nu pot sa-ti dau un sfat, nu stiu daca cineva poate sau daca e bine sa asculti sfaturile noastre. Fiecare are stilul propriu de a gandi si de a reactiona, iar cand nici nu esti tu in postura respectiva e usor sa dai sfaturi.

Tot ce pot sa-ti spun este ca fiecare casnicie trece prin perioade dificile, la un moment dat. Daca insa bazele au fost trainice, cei 2 vor reusi sa depaseasca orice hop.

Tu trebuie sa te gandesti foarte bine la ceea ce inseamna aceasta casnicie pentru tine, la ceea ce simti pentru sotul tau, daca merita sa lupti sau nu pentru ca totul sa fie bine. Adu-ti aminte ca cel mai simplu este sa renunti !

Nu as merge pe ideea ca bebe va schimba ceva, nu e bine sa fie el motivul care atrage schimbarea. Dar, repet, este numai o parere si este ce as face eu. El si-a dorit copilul si casatoria ? Daca da, intreaba-te de ce. Daca raspunsul te satisface, atunci merita sa lupti. Poate ca acum treceti printr-o perioada mai agitata, totul este sa vezi la rece cum stati.

Succes !
Nu uita, odata ce te-ai hotarat vei stii ce sa faci mai departe.

Draga Adriana,
Multumesc din suflet pt cuvintele tale...m-au facut sa reflectez putin si sper sa pot trece peste toate problemele... Eu sunt cam dezamagita pt ca mi-as fi dorit si eu in perioada asta sa am un sot atent, tandru, sa ma rasfete...dar el nu e asa...adevarul e ca sufar tare...Da si el a vrut copilul asta si a fost foarte entuziasmat atunci cand bunica m-a pus sa aleg un capat al acului (traditie batraneasca conform careia s-ar afla sexul bebelusului) si a rezultat ca ar fi baietel! Dar atitudinea lui lasa mult de dorit...

Am vazut pozele cu copii tai...sa-ti traiasca si sa te bucuri de ei!!! Sunt tare dragalasi !!!

Florimadalina, numai tu stii daca e bine sa te desparti de sotul tau sau nu. Stiu ca ti-e greu mai ales daca este si bebe la mijloc.
Poate ar trebui sa discuti serios cu sotul tau inainte de a lua o decizie. Poate nu isi da seama ca s-a schimbat foarte mult (ai spus ca a avut foarte multe probleme). Spui ca te-a cautat innebunit cat ati stat despartiti. Trebuie sa fi avut un motiv, nu crezi?
hai, succes! sa ne spui ce ai facut!

Ieri eram f trista si dezamagita...nu m-am putut abtine si i-am trimis sotului vreo 3 sms-uri in care ii spuneam de suferinta mea si de ce astept eu de la el (cu toate ca in mare parte mai discutasem despre aspectele astea). Dupa ce "m-am plans" i-am spus ca "diseara as manca niste carnita de vita la ceaun cu mamaliguta cum faci tu". Si ce credeti? Cand am ajuns acasa, am avut parte de o surpriza placuta: chiar facuse !!! Sincer nu ma asteptam... Sper ca asta sa fie un semn bun si sa fie mai bine pe viitor...poate va fi mai atent cu mine, cu noi...
Va multumesc pentru sprijin.

bravo, vezi ca se poate?
n-avea cum sa fie insensibil la dorintele unei viitoare mamici.
eu zic sa fii mai deschisa si sa-i spui tot timpul cum ti-ai dori sa fie si ce asteptari ai.Totul va fi ok, ma bucur ca ai ales calea asta, stii cum se spune, nu intotdeauna calea cea dreapta este si cea mai ferita de pericole.
te pup si iti tin pumnii.
cristina

eu cred ca te iubeste foarte mult doar ca nu stie sa se exprime, sa-ti arate lucrul asta. Ajuta-l!

Vezi? Totul e sa zici ce te supara... barbatii sunt cam orbi, trebuie luati de manuta si dusi unde trebuie...

Flori,

Poate ca nu e bine sa-mi dau iar cu parerea, dar, am trecut si noi prin momente mai agitate (eu si sotul meu) pe care insa le-am depasit.

Incearca intotdeauna sa ai o discutie fata in fata cu sotul tau, evita SMSuri, mesaje, etc.

Nu le evita insa pe cele de genul "TE IUBESC!" mai ales atunci cand se asteapta mai putin.

Adriana,
Sa stii ca am avut f multe discutii deschise cu el, eu sunt o fire fff comunicativa, spontana...el insa e mai tacut si inchis...ii scoti vorbele cu clestele. Avea momente cand daca ii ziceam "mai pui, hai sa vorbim ceva, ca uite avem ceva probleme", el mi-o reteza scurt "n-am chef" sau "iar ai chef de cearta?" La care eu bineinteles ca ii ziceam ca nu e vb de cearta, doar ca vreau sa vorbim...de multe ori nu ma asculta...eu vorbesc si el ma ignora, se uita pe pereti sau da televizorul mai tare...eu ce era sa inteleg atunci?

Flori,

Ce zodii sunteti ? Nu ca as crede f. mult in zodiac, dar uneori se mai si potriveste.

Poate ca nu alegeai momentul cel mai potrivit. Si eu am avut replici din astea, dar am invatat cand sa deschid discutia.

Suntem amandoi pesti. Eu in prima decada (24 febr), el in ultima (19 mar).

Uita-te pe http://www.acvaria.com/totul_despre_pesti.htm

flori, iti scrisesem ieri un mesaj lung si cand am vrut sa-l trimit mi-a dat eroare, dar nu-mi pare rau ca n-am mai reusit sa-l scriu pt ca aud ca totul e spre bine...unul din lucrurile cele mai importante intr-o relatie/casnicie este comunicarea...spune-i ce simti, intreaba-l si pe el ce simte si vedeti ce scartaie...se stie ca unii barbati, cat le sunt sotiile insarcinate, nu se ating de ele sa-i pici cu ceara, de frica sa nu-l raneasca pe bebe...si sotul meu a avut ezitari dar i-am explicat ca e ok, s-a convins si singur citind pe net si vorbind cu doctorul si a fost tare tandru cu mine...acum e tandru cu fii-sa mai mult:1:, de mine mai uita, dar isi aduce aminte la culcare ...si al meu e cel mai incapatanat om de pe pamant cand i se pune pata, dar stiu cum sa-l iau, mai lasa cand unul, cand altul si eu zic ca suntem o familie fericita per ansamblu...stiu ca fiind insarcinata esti mult mai sensibila si orice te impresioneaza mult, asa ca incearca sa-i explici sotului ca in perioada asta bebe si tu aveti nevoie de liniste si armonie si multa-multa iubire in casa si sigur va intelege si va fi un tatic iubaret! sanatate si pupici bebelasului din burtica!

Intr-o relatie daca nu faci si compromisuri, nu poate merge totul struna... nu poti sa astepti totul de la partener fara sa dai si ceva in schimb... iar despre comunicare, cum ai scris si tu, e litera de lege...trebuie sa comunici. Daca nu vrem sa comunicam, mai bine ne mutam in jungla (dar si acolo tre' sa comunici cu animalele) sau in desert si gata, problema rezolvata!

Fetelor,
Sunt total de acord cu ce spuneti si credeti-ma, chiar am trecut prin multe, am facut f multe compromisuri, am incercat sa comunic cu el, dar de multe ori ma loeam de un zid...Sper sa mearga totul mai bine de acum inainte, ca am nevoie de liniste si de dragoste. Mi-a facut tare bine discutiile cu voi, m-am uitat si la compatibilitatiel de pe acvaria...sper sa fiu si eu mai toleranta ...
Pe de alta parte, m-am tot uitat la pozele cu bebeii vostri...sunt niste scumpi ! Imi vine sa-i pap pe toti! Abia astept sa vina si al meu !!!
Ela, tu ai niste ochi superbi !
Va pup pe toate cu copii cu tot!!!

dehh........eu inainte de toate m-as gandi nu k am un copil cu el, ci k copilul meu, este in egala masura si al lui, si k fericirea mea este fericirea copilului meu, iar fericirea copilului meu este fericirea parintilor.
uneori, fericirea printilor se obtine cu multa truda si sacrificiu din partea unuia singur din parteneri, dar, cum in afara de dumnezeu nimic nu este mai presus de viata pe care ai adapostit-o in tine 9 luni, si de a carui fericire vei fi raspunzator o viata intreaga...eu zic k merita sa te sacrifici.

se spune k omului ii este dat sa inceapa viata in 2 numai atunci cand a trecut cu brio nenumarate probe ale vietii singuratice, care prezinta si ea destule obstacole, deloc usoare...dar...uitandu-ma in jur, nush ce s mai cred: tot mai multi tineri in fata altarului aparent fericiti...dar cat timp dureaza kipul acela radiind de fericire?ce se ascunde in spatele lunii de miere?kred k fiecare dintre noi stium, makr asa un pic...

dar, orice si oricum ar fi , viata in 2 nu este deloc usoara, dar poate fi minunata atata timp cat exista respect, iubire si comunicare.acestea trei mi se par a fi keile de aur pt.a deskide portile fericirii si ale unei vieti de familie implinite.

Ma faci sa rad...ba este loc de intors inapoi .Tu nu stii ce inseamna sa-ti vina dragutul noaptea pe la ora 2 cu chef de scandal pe motiv ca nu esti la fel de buna ca amanta.Nu te-a tocat la masina de carne si nu ai dormit iarna in balcon doar sa scapi de nebun. " Trebuie sa-ti asumi responsabilitatea"?Nu cumva responsabilitatea ta e sa asiguri o crestere psihica sanatoasa pt copil?Cum va creste copilul ala cand o vede mereu pe mama vanata si plansa si dormind prin vecini si mai vede si "n" femei prin patul tatalui dement?.Ce spui tu este teorie ,practica e alta si in unele familii e reala.Iti doresc sa nu ai parte de asa ceva si sa nu fii fortata sa iei acel drum inapoi.

Scuza-ma, nu vreau sa fiu dura sau sa para ca nu inteleg suferinta unor femei, dar eu cred ca dragutul nu a devenit dement, afemeiat, bataus peste noapte. Cred ca iti poti da seama foarte repede intr-o relatie cu cine ai de-a face si ai timp sa rupi relatia inainte sa te casatoresti sau sa faci copii. Numai ca multe dintre noi suntem slabe si preferam sa ne mintim ca o sa se schimbe treaba decat sa fin transante si sa terminam relatia. Si aici nu judec pe nimeni pentru ca si eu am fost in cateva relatii GROAZNICE din care ar fi trebuit sa ies mancand norii, si ii multumesc lui Dumnezeu ca s-au saturat ei sa ma calce in picioare si au plecat, ca io una stiu ca la momentul respectiv, daca m-ar fi cerut, m-as fi maritat si as fi facut si copii. SI ar fi fost vai de capul lor.

Intr-adevar, cred ca divortul poate fi luat in calcul SI AM MAI SCRIS ASTA atunci cand este psa in pericol siguranta copiilor sau a mamei. Dar, cum de asemenea am mai scris, astea sunt foarte putine cazuri, majoritatea oamenilor ajung la divort din prostii si egoism.

as adauga...din lipsa de respect de sine si pt.persoana de alaturi..

Intr-adevar nu a devenit rau peste noapte ci peste 20 de ani , cand deja se adunasera vreo 4 copii si mama nu vroia sa-i desparta( ca divortul desparte copii).A facut bine ca noi am crescut impreuna si suntem uniti si azi dar ce rost ca ea a plecat dintre noi la 48 de ani ,satula de o viata amara traita pentru altii si nu pentru ea.Si eu era sa merg pe aceeasi cale daca ,la fel ca la tine,nu se satura sa ma calce in picioare si nu pleca de buna voie.Dar acum stiu ca a plecat ca D-zeu avea alte planuri cu mine,vroia sa ma resplateasca pentru suferinta mea si sa-mi de a cel mai bun om din lumea asta( care insa cam sforaie noaptea )

dragelor... lupul isi schimba parul dar naravul ba...
eu cred ca daca nu iti da atentie acum, nu ti-a dat nici acum 5 ani sau opt de cand va cunoasteti (pentru flory) sau daca te repede, te bruscheaza... n-o sa le vezi nici cand o sa ai 80 de ani. pentru ca ti-a facut o seara pe plac nu inseamna ca gata s-a schimbat...
imagineaza-ti cum o sa fii la batranete, cu boli specifice, dureri, oboseala, si cu un sot ursuz (si copii care poate o sa vada la el cum se poarta cu tine si o sa faca si ei la fel) care sa nu iti ridice moralul in niciun fel, ba chiar sa te necajeasca sau jigneasca...
sau inchipuie-ti cum o sa fie viata fara el si alege.
e greu, dar privind din afara e usor: iarta-l ca e sotul tau, nu-l ierta ca uite ce viata o sa ai.

eu sunt pentru a face tot posibilul sa ramai impreuna, dar trebuie sa ai si cu cine, si sa tii cont ca unele trasaturi de caracter NU SE VOR SCHIMBA NICIODATA, CI CHIAR SE POT INRAUTATI... caracterul nu se schimba, se schimba doar comportamentul atunci cand are chef sau e motivat.

mult succes si orice alegere faci sa fii convinsa ca e cea buna; daca alegi sa ramai cu el atunci sprijine-l sa fie bun, daca alegi sa te desparti, nu uita ca lumea e plina de barbati, unii mai buni, altii mai rai. ai de unde sa alegi.

eu nu zic ca de ce nu l-ai vazut inainte sa te casatoresti, pentru ca am vazut multe cazuri in care s-au schimbat imediat dupa casatorie... chiar printre prietenii mei si nu imi vine sa cred ca a avut loc asa o schimbare.

Ma bag si eu in vorba...am citit ce-ati spus voi si as dori foarte mult sa ascultati si povestea mea...
Am venit pe lume intr-o familie ciudata, cel putin acum asa mi se pare...am mai scris pe undeva, si nu intru in detalii, ca mama nu m-a dorit si ca atare mi-a scos ochii toata viata... Mai am un frate si se pare ca pe el l-a vrut mama si numai pe el. Desi am trecut, cat de cat, peste povestea asta, atmosfera in familie a fost si este in continuare viciata. Nu se inteleg de nici o culoare, mai ales ca fratele meu si acum sta cu ei. Am trecut, toti, prin momente care nu se pot povesti, de la injurii intre ei, batai, etc., tot ce este mai rau. Mereu spun ca nu m-ar mira ca sa ajunga la Protv la "minunatele stiri". Sunt ca doi caini ce se chinuie de-o viata. Si? Ce ne facem cu reprosul care ni se aduce? "din cauza voastra, a mea si a fratelui meu, n-am avut viata, ne-am sacrificat pentru voi..." Ia spuneti-mi voi, ati putea trai cu sentimentul ca parintii vostri n-au "trait" din cauza voastra, ca doar o viata aveau si, oricum, noi nu am simtit cu adevarat ca am avut "parinti", sa nu-ti arate nimeni ca esti iubit, ca pentru orice favoruri trebuia sa demonstrezi ca meriti si mai mult sa nu ai in tine crescut sentimentul dragostei pentru parinti... E aiurea, credeti-ma...te simti, fata de semenii tai, fara parinti, fara legaturi de sange...m-am amarat scriind, din nou...aceeasi poveste... As putea scrie o carte cu viata de dinainte de casatorie. Acum am o familie frumoasa, sunt implinita si mai presus de toate avem si o fetita minunata.
Concluziile le veti gasi singure, daca treceti fiecare prin filtrul gandirii proprii...
Eu zic asa...o viata avem...daca nu mai poti convietui cu sotul, nu conteaza cati copii ai...ei trebuie sa fie fericiti si sa se simta iubiti. Macar de unul dintre parinti.

Toti ne schimbam, pt mine asta e tragedia, inclusiv eu ma schimb si cel de langa mine trebuie sa se adapteze... dar daca schimbarea lui nu-mi mai convine, ca de, nu e cel pe care l-am luat?

Sunt de acord ca e nevoie de comunicare si mult respect pt sine si pt celalat. Dar uneori, situatia scapa de sub control si apar elemente noi: la unii alcoolul, la altul amanta, la altul berea cu prietenii, serviciul sau lipsa lui...., comoditatea sau mai stiu eu ce. Si cand dispare afectiunea, dragostea paleste? Mai ales intr- o situatie limita cum e nasterea unui copil... intr-un asemenea moment, cand mama e solicitata la maxim de noul statut si de noile atributii pe care le are si el, sotul bate in retragere... chiar daca nu aleg sa fiu singura (inca), cel putin ma gandesc la asta, din pacate

Eu una am crescut cu impresia ca am o familie perfecta, timp de 15 ani, pana am plecat de acasa nu i-am vazut NICI MACAR O DATA pe parintii mei certandu-se sau sa fie suparati unul pe altul... si ast mi se pare ceva extraordinar....

akum cand am ramas si eu gravida, am avut mai multe discutii cu mama, mi-a povestit si de mama-soarca (da in fine, nu e bine sa-i vorbeshti pe morti de rau), si de un alt copil a lui tata, de care a aflat duap casatorie (bine, si tatal meu al fel), si de inca multe alte probleme, nu a fost vorba de bataie, nci de alcool, dar credeti-ma mi-am dat seama ca au fost destule, si?
sunt si akum impreuna, se iubesc mult, chiar daca ii mai vad suparati idn cand in cand... mi-a zis ca s-au gandit sa se desparta o data dar au ramas pentru ca eram eu mica, si zice, o fi fost pe momentul ala de dragul meu, dar acum este fericita ca au luat cea mai importanta decizie din viata lor...

au trecut peste toate...

sincer, asta este pentru mien cel mai bun exemplu de urmat, cu toate cu ca tati nu este cu noi, dar in fine daca intr-o zi va hotara sa revina, sau iar sa stam impreuna.... sincer nu cred ca il voi refuza, cand doua persoana vor cu adevarat ceva, pot sa treaca penste toate, si pana la urma ce conteaza care are dreptate, mai lasa sa treaca si de al tine, nu o faci de dragul strainilor, nu? doar pentru tien o faci, pentru familia ta si pentru bebele sau bebeii vostri... parerea mea

eu cand ma mai cert cu sotul meu, si ne certam cel mai des din niste prostii, de oboseala, de stres, de incapatanati ... ma gandesc ce as face daca peste 30 de secunde ar muri... daca nu ar mai fi. si atunci mi se pare asa o prostie toata cearta si ii zic sa ne impacam... nu merge de fiecare data, dar in 90% din cazuri merge. am ales de multe ori sa las de la mine si imi pare rau ca ne certam ca prostii pentru nimicuri. dar asta e, astia suntem - astia defilam.

Si eu consider ca abia dupa ce stii ca ai incercat toate metodele de impacare si au dat gres, e cazul sa-si faca bagajele.
Cat despre narav... sunt de acord cu voi, darmai sunt si axceptii. Spre ex, inainte de mine, sotul meu a fost cu o tipa 7 ani. O altoia din cand in cand, desi o iubea f tare. Bine, si ea facea niste magarii... si eu as fi batut-o...
De cand suntem impreuna, nici nu a avut vreodata intentia sa se dea la mine, i-am spus de cand eram prieteni: atata timp cat parintii mei nu mi-au dat nici macar o palma in viata, nici nu m-au certat vreodata, nu as putea accepta asa ceva de la nimeni. Stie lectia: daca va da vreodata in mine sau se va comporta urat, nerespectandu-ma, sau daca apare vreo aventura... bagajul in fata blocului si... valea... si ma crede, ca asa as face...
Inainte era cam golanas, dar chiar si atunci imi vorbea de principii in viata si despre familie in viziunea lui. Nu putem sa il cred, dar in 3 ani de prietenie + 2 de casnicie, s-a schimbat din ce in ce mai mult in bine. Face orice pt mine si fetita, ne iubeste si ne surprinde in fiecare clipa in tot ce face. Multumesc lui Dumnezeu, si sper sa fie asa si de acum incolo.

bravo, asta da gandire pozitiva

da sa-si faca bagage daca sta la tine.... ca in cazul contrar

Decat un copil crescut intr-un mediu agitat , unde sunt certuri toata ziua , unde nu exista intelegere , unde dragostea a ramas undeva .... in urma.... departe .... Mai bine imi cresc copilul singura. Nu vreau ca fata mea sa creasca intr-o casa unde scandalul si tipatul e la ordinea zilei. Chiar daca sunt mici si ai impresia ca un copil la varsta aia nu intelege mare lucru, ei bine .... Totul se transmite : nervi , irascibilitate , stare de agitatie.
Cred ca e de datoria amandurora sa faca tot ceea ce se poate in a-si salva casatoria. Degeaba unul incearca si celalalt prea putin sesizeaza. Comunicarea e cea mai importanta. Sunt cupluri care se iubesc foarte mult dar care pur si simplu nu se mai inteleg. Femeile sunt de la Marte , barbatii de pe Venus , nu ?
Trist e cand sunt copii implicati. Dar realitatea trebuie acceptata. Si daca s-au incercat toate caile posibile de a solutiona situatia si nu se poate , asta e.....
Faci bagajele si PA !
Sunt triste situatiile astea, .... dar ... ce altceva ai putea face ? Trebuiesc doi intr-o casatorie , si Singuratatea in doi e cea mai dureroasa !

Of, of, of, cata dreptate ai!!! din pacate...

Eu cand m-am certat mai tare cu sotul meu, zilele trecute, si cand am vazut-o pe fetita mea ca vine langa mine si ma ia in brate aproape plangand(avea boticul ala tuguiat cum il face chiar inainte sa planga), mi-am promis ca, indiferent care ar mai fi problemele, nu ne vom mai certa niciodata in fata ei. Chiar daca e mica - are 3 ani si 1/2 - intelege absolut tot ce se intampla. Sa stiti ca si eu m-am gandit de foarte multe ori la despartire, dar m-am hotarat sa ii mai dau o sansa tocmai din cauza lui Miruna si a bebe-ului care trebuie sa vina luna viitoare. La fel ne certam si noi, de obicei din motive prostesti (atumci le vedem foarte grave) si din cauza stresului si a lipsei de bani. Dar, vorba voastra: abia cand nu mai e nici o cale de impacare, si au fost epuizate toate metodele, abia atunci sa-ti faci(sau sa-i faci) bagajul. De dragul copiilor, eu cred ca merita incercat, bineinteles pana la un punct (eu nu as trece peste lovituri, de ex.!). Dar tinand cont ca eu am crescut doar cu un parinte - mama mea a ales sa plece dintre noi cand aveam 14 ani, tot din cauza certurilor cu tata -, mi-am promis de pe atunci ca eu nu-mi voi abandona niciodata copii, oricat de grea si fara rezolvare ar parea situatia. Roata vietii se intoarce mereu, nu uitati asta !

E simplu, decat cearta, neintelegere si adulter mai bine despartire. Sunt atatea mamici care au reusit sa isi creasca copii singure si care le-au dat educatie buna. Un copil are in primul rand nevoie de un mediu linistit sa se dezvolte, crescand intr-un mediu agitat si ostil va deveni si el un adult cu probleme de comportament. Eu am fost abandonata de ambii parintii. M-am crescut bunicii. Am primit o educatie buna, zic eu, niste principii morale sanatoase si iubirea lor. Ceea ce nu pot eu intelege si nu o sa inteleg niciodata este un singur lucru: cum poate o mama sa-si paraseasca bebelusul de 6 luni (atunci am fost eu parasita) E ca si cum mi s-ar taia capul sau mi s-ar amputa un membru sa stiu ca raman o zi fara Lazar!

Decat o familie cu probleme, din care sigur si copilul va fi afectat, mai bine mama singura, dar copilul creste cel putin intr-o atmosfera de liniste si armonie. Cred ca si pentru mine ca femeie chiar daca nu ar exista un copil la mijloc, ar fi o alegere buna... Pe mine m-a crescut numai mama, care a fost suficient de puternica sa divorteze si a doua oara de tata, si bine a facut! Cred ca ne-ar fi tocat nervii la amandoua pana ne baga la balamuc. Aveam 6 sau 7 ani cand a divortat, si vreau sa spun ca pe mine nu m-a afectat in nici un fel. Nu i-am simtit lipsa, nu intrebam de el, nu asteptam cu disperare weekendul ca sa vina in vizita. Daca venea bine, daca nu la fel de bine. Cat eram mica ma impacam destul de bine cu tata, si recunosc, si mai tarziu aveam domeniile noastre preferate de discutii sau polemici, dar in afara de legatura intelectuala si pasiunea pentru discutii pe teme de religie, mitologie sau istorie, restul era destul de greu de suportat. Iar cand am crescut, pe la 21 de ani, am decis sa rup legatura definitiv, tot datorita pisalogelii si a controlului pe care incerca sa-l exercite asupra mea. Fa aia, angajeaza-te acolo, nu iesi in oras! ceee??? sunt si baieti in grupul vostruuuu???... de astea...

Certurile in fata copiilor sunt bine de evitat. Pot ramane niste amprente in comportamentul copilului, ce se pot vedea si mai tarziu.