Eu, una...cred ca am avut un fel de Baby-Blues...nu foarte pronuntat...in sensul ca plangeam cu destula usurinta din orice mi se parea ca nu e ok...am plans mai tare cand ajunsa acasa de la spital cu bebelina mea, am asezat-o pe pat si abia atunci am realizat cat de mult s-a schimbat viata mea, si ca acela era doar inceputul.
Ma incercau tot felul de sentimente(teama, bucurie, emotie puternica ),... m-am dus la tati al nostru in brate si m-a bufnit plansul, simteam nevoia sa plang sa ma descarc...noroc cu el ca e o fire mai puternica si m-a linistit
Nu stiu ce m-as fi facut fara el!!!

si la mine tot asha . Am avut 2 episoade de dat apa la soricei . Primul a fost in spital ; acolo aveam un buton pe care apasam si venea o asistenta pt bebe . Cu o seara inainte de plecare , mi-am dat seama ca acasa nu am un astfel de buton , daca bb plange , eu pe ce buton mai apas ?! si da-i si pune-te pe plans iar al doilea episod a fost acasa , unde toata lumea se adunase si petrecea ( de fapt stateau de vorba , flori , etc , dar mie mi se parea ca e un adevarat bairam ) , iar eu stateam cu bb si il alaptam in dormitor si nu vroiam sa vad pe nimeni , mi se parea ca ... nu ma intelege nimeni acum cand imi amintesc ma bufneste rasul , insa atunci mi se parea o tragedie , nu gluma

daaa, si la noi a fost un fel de chef, si prietenele au vrut sa vina la bebe in camera cand alaptam si am facut o criza de nervi ca sa nu vina de s-au speriat :)) eram in saptamana a doua cand inca nu venea lapte calumea, bebe plangea ca nu se satura, eu eram mare si grasa, si toti radeau in sufragerie.

eu n-am avut de-a face cu depresia postpartum, in skimb mi-era ciuda k nu pot iesi sa ma plimb hai-hui k altadata, sa ma intorc seara tarziu, sa plec pe munte cand aveam kef, sa beau o bere si sa fumez o tzigara...eram frustrata de atatea interdictii nerostite si de atata ingradeala de libertate, de park in toata perioada sarcinii mi-as fi imaginat k viata de familie inseamna hionareala...acum kiar imi place ceea ce fac, nu ma plictisesc, dar ma mai apuca un dor de duca, de-as pleca invartindu-ma.dar, daca bb nu este cu mine, am senzatia k stau k pe ace.

pt.prima oara de cand am nascut am evadat la munte pt.o zi, si a fost groaznic...numai la matei ma gandeam...desi peisajul a fost frumos,..desi totul a fost perfect...dar parca lipsea ceva esential din mine.

Reprize de plans am avut si eu....prima a fost la cateva zile dupa ce am nascut,m-am trezit singura in salon pt ca pe colega mea o mutase...si mi-am dat frau liber sentimentelor...incat la vizita medicul vazandu-ma cu ochii inrositi mi-a promis ca ma va lasa mai repede acasa....
Apoi acasa m-am trezit si eu cu acel sentiment de nemultumire(nu mai eram asa de cocolosita ca la spital de toate cadrele medicale) de evitare a colectivitatii(ma retrageam cand alaptam si-mi doream ca acele momente sa nu ni le intrerupa nimeni).M-am simtit chiar si izolata,data la o parte(musafirii "chefuiau" in sufragerie,iar eu "ardeam" de sete la alaptat).Sentimente confuze...de parca nu mai stiam ce vreau.Si aveam o teama!Aceea de a nu-mi lua nimeni puiul.Ma uitam la el cum doarme si ma gandeam cu tristete: oare pe ce lume l-am adus,n-as vrea sa sufere sau sa-i faca cineva vreun rau...atata inocenta!
Acum cand imi amintesc,mi se pare totul cam exagerat,dar am o explicatie...hormonii.

Eu ma apucasem sa dau de pomana la toti puradeii care-mi ieseau in cale si la toate tigancile care ieseau la cersit cu puradici in brate( contrar firii mele ca de obicei ii tratam cu un sut in fund si mai si alergam dupa ei ).Imi amintesc ca in iarna aceea daca cineva imi cerea paltonul de pe mine i-l dadeam.Iar cand mergeam pe strada si vedeam mame cu copii in carut parca vedeam stiu eu ce sfinte Marii cu aureole pe cap .Toate mi se pareau niste eroine si ma bucuram ca sunt si eu in tre ele Acum ma umfla rasul cand mi-aduc aminte dar ma gandesc ca dupa ce nasc iar ma apuca melancolia si cine stie ce donatii prostesti o sa mai fac.

A fost depresie in toata regula. Nimic nu ma putea face sa vad bucuria de a avea un copil. Plangea si manca tot timpul bebelusa mea si ma gandeam ce a fost in capul meu de am stricat echilibrul perfect care domnea pana atunci in casa.
Nu am plans dar nici un zambet nu eram in stare sa scot. Dupa 2 saptamani sotul meu a insistat sa iesim la masa in oras. Abia dupa ce am stat 15 min fara bebe mi-am dat seama ca nu pot trai fara fetita mea. M-a apucat o disperare teribila ca daca i se intampla ceva copilului cat eu nu sunt langa ea si atunci am inteles cat de mult o iubeam.
Pentru mine nu a fost dragoste la prima vedere chiar daca atunci cand era in burtica mea de abia asteptam sa o tin in brate. Frica de a nu-i face ceva gresit, de a nu interpreta la timp o boala si totala ei neputinta m-a blocat.
Asa ca sa nu mai spuna nimeni ca este super usor sa fii mamica; dupa o viata de hoinar este greu sa te obisnuiesti cu gandul ca un pui mic de om depinde in totalitate de tine.
Dar dupa ce te indragostesti de bebelus nu mai ai scapare si simti ca viata ta fara copil nu mai are nici un sens.
Avea fetita mea in jur de o luna cand mi-am amintit ca sunt si copii orfani. Si am plans pentru acei micuti nefericiti care nu are cine sa-i ia in brate si cine stie cata singuratate vor aduna in ei.

in timpul sarcinii am fost tare agitata si plangeam aproape din orice,credeam ca am sa am un bb tare agitat,dar n-a fost asa...toata chestia asta a dus la o stare mai tensionata...imi faceam griji ca doarme mult,mananca si nu plange deloc..cealalta mamica cu care am stat in spital plangea ca fetita ei plange prea mult,a fost o nebunie...iar asistentele treb sa ne lamureasca pe amandoua ca sunt amandoi in regula...in drum spre casa puiul iar nu a zis nimik...statea in paurica si ne privea cand pe mine cand pe taticul...imi doream sa planga...ajuns acasa am ramas doar cu el...ma privea...chicotea putin ca vrea sa manance si cam atat...dar starea asta s-a dus...

Socul posttraumatic sau baby-blues a debutat la mine odata cu suirea laptelui. Am plans exact atunci cand voiau toti sa ma vada (familionul) si eu faceam la telefon si iar ei nu auzeau....

Apoi acasa, cand intrasem in panica sa nu vina nimeni aproape de bb, sa nu-i dea ceva, im iparea toti ca niste microbi imensi ...

Apoi probleme cu lapticul, da-i iara pe plans, apoi o conjunctivita mica, da-i iara, si tot asa..., cam doua luni, aproape sa fac depresie... pana am descoperit ce bine ma relaxez aici, si intr-o zi, mi s-a ridicat un fel de val de pe suflet, si voila! Am constientizat, hormonii....

Eu am avut o criza de plans in prima zi cand am venit cu bebita acasa si cand am vazut ca inca nu-mi venise laptele calumea, si dupa ce am alaptat-o a trebuit sa ii dau un biberon. Imi venea sa imi dau numai palme si pumni ca nu am lapte destul pentru bb. Noroc cu sotul meu care m-a ajutat sa trec peste asta si a stiut sa ma linisteasca. Am mai avut o mica depresie acum pe la doua luni, cand m-am saturat sa fac treburile din casa, dupa o zi cand toate imi iesisera pe dos... Sper sa nu mai trec prin crize de astea, sau daca vin totusi, sa fiu destul de rationala cat sa ma autoconving ca nu sunt chestiuni atat de importante, si ca totul are o rezolvare.

Eu am facut depresie in toata regula. Dupa doua saptamani de la nastere am avut dureri cumplite si am mers iar la spital. Mai ramasesera cateva bucatele mici, milimetrice de placenta si a trebuit sa ma opereze sa imi cureze uterul. Acolo am beneficiat si de prezenta unor psihologi pentru ca eu plangeam non stop si nu vroiam sa am grija de bebelus si nici de mine. Din cauza depresiei mele la 2 saptamani de la nastere am ramas fara lapte. Timp de 2 luni de zile eu nu am vrut sa am grija de bebelus, de fapt il iubeam foarte mult insa nu ma puteam acomoda cu el, evident cauza fiind depresia. Dupa 2 luni jumate mi-am revenit ca prin farmec iar acum nu ma mai pot dezlipi deloc de Lazarel.

Eu prima criza am facut-o inainte de a intra in sala de operatii (am facut cezariana). Nu suportam ideea ca cineva sa ma taie si sa-mi scoata bebelusul din mine. Cine va avea grija de ea cat timp eu ma recuperam? M-am relaxat abia cand i-am auzit primul tipat. Apoi am bocit dupa doua zile in salonul in care stateam cu bebe Ioana: ramasesem singura ca sa ma pot odihni. L-am sunat pe sotul meu si am plans doua ore la telefon. Dupa ce am ajuns acasa, o perioada a fost ok pana au inceput colicile si nu mai puteam dormi aproape deloc. Si acum, dupa 3 luni, mai plang din nimic sau mi se pare ca toti musafirii vor sa-mi smulga copilul din brate, dar incerc sa ma abtin. Oare chiar nu inteleg femeile astea ca e gresit sa ceri la modul imperativ copilul din bratele mamei pentru a-l tine tu? De multe ori imi vine sa le dau cu ceva in cap si sa fug cu tot cu bebe, sa nu-l mai ia nimeni.

Nu cred ca este mamica, care dupa nastere nu trece prin asa ceva mai devreme sau mai tarziu.Eu am facut o criza in spital bb plangea tot timpul si statem mai mult cu el in brate si o asistenta s-a gasit sa-mi faca observatie si a fost picatura care a umplut paharul m-am pus pe un plans de nu a mai putut sa ma calmeze nimeni,decat dupa un calmant.

La mine a fost mai grav.Nu voi uita niciodata prin ce am trecut.Pur si simplu mi-a luat cineva mintile la propriu.Eu zic ca am fost nebuna.Nu-mi amintesc chiar tot ce am facut in perioada aceea.Am fost trimisa la psihiatrie.Am facut tratament si mi-am revenit.

Imi pare rau ca ai trecut prin asa ceva! Sper din tot sufletul sa nu mi se intample si mie. Ma bucur ca acum esti bine!

La mine nu stiu ce a fost ca in prima zi dupa nastere nici nu am vrut sa-l vad pe bebe, abia seara m-am dus de curioasa. A doua zi insa eram in al noualea cer de bucurie ca am un bebe asa mic si frumos. In schimb sotul meu s-a purtat cu manusi cu mine vreo 4 luni ca o luam razna si plangeam din orice. Apoi mi-am revenit.

Uite, la doua luni dupa raspunsul meu anterior revin si completez: Abia acum, cand bebe Ioana are 5 luni am inceput sa ma simt bine. Mi s-a luat "un val" de pe suflet si de pe minte si incep sa ma simt "vechea eu" din nou. Am vreo 3 saptamani de cand nu am mai plans!!
Dar ce greu mi-a fost!! Abia acum realizez. Ma simteam singura impotriva tuturor. Toata lumea avea ceva impotriva mea si toti nu vroiau decat copilul ... eu nu mai aveam importanta decat ca sa o alaptez. Doamne... ce idei poti avea intr-o perioada din asta!!
Dar ii multumesc sotului meu care mi-a fost alaturi asa cum s-a priceput el mai bine si fetelor de pe forum care de multe ori - mai mult sau mai putin constient - m-au facut sa ma simt mai bine.

Am trecut si eu prin depresie, la 2 zile dupa nastere si m-a tinut cam o sapt. cea mai infernala din viata mea. plangeam din orice, ma rasteam la sot si la mama. erau dati cand pur si simplu nu vroiam sa-mi alaptez bebele. ma uitam la el in patut si nu-l doream, ma gandeam si eu, cum ne va fi viata de acum in colo.
Bine ca am trecut, credeam ca nu se va mai termina.

Eu am trecut printr-o stare mai usoara. Insa imediat cum am iesit din spital a trebuit sa-mi dau examenele, eu fiind si studenta. Daciana se trezea atunci si noaptea, era ceva nou, eram obosita si stresata si stiu ca o lasam sa mai planga. Incepusem sa devin irascibila. Si acum iara vine sesiunea si ma stresez ca domnisoara nu mai are stare deloc

Eu cred ca am avut putin din amandoua sau chiar mai mult. Primul semn a fost cand m-au pus pe masa de operatie (am facut cezariana) si cand am auzit doctorita ca e gata, sa-mi administreze anestezicul (anestezie generala) am inceput sa tip ca daca nu ma mai trezesc ce se intampla?, apoi in timp ce-mi reveneam am facut frison de saream in sus din pat si injuram asistentele sa plece de pe mine (asta mama mi-a zis, eu nu-mi amintesc nimic), apoi am facut flebita de la afurisitele de branule care nu erau bune de nimic. Plangeam continuu, cand plecau (sotul si mama) de la mine de la spital ma puneam pe un plans de nici asistentele nu stiau ce sa-mi faca.
Acasa am patit la fel: dupa 3 zile, de cand a plecat mama la tara si m-am vazut singura cu bebita (sotul la serv. aproape pana seara) plangeam continuu .
Acum mi-am mai revenit insa am ramas cu o nervozitate iesita din comun, ma gandesc sa-mi fac un tratament, dar nu prea am timp sa ajung pe la un medic sa-mi prescrie un tratament (parintii locuiesc departe), insa sper din tot sufletul sa-mi revin complet.

Si eu subcriu la ce a zis NICOL-NICOL,cand vezi de fapt si realizez ca ai dat o viata din propriul tau pantec esti faorte derutata ce vei face ,cum vei face dar intr-un sfarsit realizezi ca totul va fi bine si ca e cea mai mare bucurie care ai avut-o vreodata!

la mine s-a intamplat sa nasc in Ajun de Craciun. acasa de abia facusem bradul si pusesem sarmalele la foc, pentru ca doar asta mai imi ramasese de facut.dupa ce am nascut am fost coplesita de niste senzatii ciudate. parca nu mai stiam ce vreau. vroiam sa il vad pe bebe, vroiam sa merg acasa pentru ca sotul meu urma sa faca Craciunul singur, vroiam patul meu de acasa, vroiam sa plec din spital pentru ca eu nu suport de nici un fel spitalele, vroiam sa imi vad sotul mai repede(el nu a fost chiar asa de curajos sa asiste la operatie), eram nauca de la anestezie,.......

am stat patru zile in spital, iar de fiecare data cand vedeam ca sotul meu pleca de la mine, ma puneam pe un plans
iar acasa cand am ajuns, ii reprosam sotului meu si cand mergea la paine, ca ma lasa singura cu bebe, ca daca se intampla ceva si nu este langa mine, eram intr-o stare de nervozitate accentuata. nu imi vine sa cred acum cand ma gandesc la starile acelea care au pus stapanire pe mine.
eu am o stapanire de sine foarte mare dar atunci parca inebunisem.
sper sa nu fii ramas cu sechele pentru ca acum, recunosc sunt mult mai irascibila ca inainte, dar totusi pun pe seama oboselii si a stresului din ultima vreme aceasta stare.

Si eu am plans destul de mult si uneori fara motiv, dupa ce am venit acasa de la maternitate. Problema la mine a fost ca desi am o "soacra " super, care s-a oferit sa stea cateva zile dupa ce nasc la noi ca sa ne ajute, aveam impresia tot timpul ca e numai cu ochii pe mine...ceea ce in final a fost adevarat (si acum imi vaneaza orice miscare). Dupa ce a plecat acasa, asta dupa 3 saptamani, m-am mai linistit, dar tot plangeam in fiecare zi, mai ales ca tati venea tarziu acasa si mi se facea dor de el. Si acum sunt mai sensibila, dar ma abtin de la plans, ca doar a trecut atata timp

Noroc fetelor ca am intrat pe subiectul asta de discutie ca pana acum eu am crezut sincer ca sunt nebuna buna de tratat, nu am crezut ca sunt si altele care trec prin ce trec si eu din pacate de 5 luni jumatate de cand a venit pe lume comoara mea. Da mai bine era cand era in burta mamei pentru ca pe mine si acum ma copleseste situatia. Sunt irascibila. Cred ca de atata plans. Daca doarme bb si dimineata 1/2 ora si dupa amiaza 1-3 ore sunt fericita si linistita, se poate discuta cu mine dar daca nu doarme sunt cu nervii la pamant. Imi pare rau ca nu pot fi calma...Si plus de asta mai am crize in care plang de nu mai pot si tip de neputinta. Ce ma enerveaza cel mai mult e ca daca incerc sa dicut cu alte mamici despre asta se uita la mine chioras. CUm de nu ma descurc singura?! Sotul meu e plecat de 4 luni, el ma ajuta foarte mult. Sta mama cu mine acum dar de la 8-16.30 e la servici iar cand vine e franta, asa ca toata ziua sunt doar eu cu bb. Azi mi l-a luat si ea in brate spre seara ca inca nu vroia sa adoarma. Credeti-ma alea 10 minute de libertate (!) parca au fost 10 ore de somn. Ce sa mai zic, sora mea si mama cred ca sunt nebuna de legat cand le spun ca numai pot, ca-mi trebuie mai mult ajutor ca nu ma pot descurca singura cu totul.

si la mine tot depresie a fost, cred ca a trecut abia de vreo jumatate de luna. La incput a fost totul ok, dar cand au aparut colicile nici nu mai stiam pe ce lume sunt, plangeam si din orice si de oboseala si neputinta.Ajutor am primit, dar foarte putin, ma asteptam la ceva mai multa intelegere din partea tuturora. Soacra cum vedea ca-mi pange bebe sarea fuga sa o ia ea, si eu nu vroiam sa i-o dau, ca nu se linistea decum la ea, insa ea tot si tot sa o ia si ea mereu si mie mi se facea parul maciuca pe mine. I-am zis de zeci de ori ca nu-i dau bbele si parca era ea in depresie asa se comporta.
Bine ca am scapat de acea perioada si acum e multt mai bine.
pupici si multa sanatate si bebelusi sanatosi si frumosi

la mine a inceput inainte de a naste. am fost la spital pentru trei zile ca asa a vrut doctora. am stat fara sa fac tratament, asa ca poate nasc
dupa ce am nascut , ma apucat plansul in spital ca Darius plangea si eu nu puteam sa-i dau papa, ca ma durea cicatricea, ca eram obosita, si ca asa imi venea mie sa plang
cand am ajuns acasa cu bebelul aveam sanii plini de credeai ca explodeaza, iar copilul nu putea sa mearga, iar sotul meu mi-a zis sa-i dau sa manance copilului, atunci sa ma fi vazut ce plangeam
noroc cu sora mea care era la mine, ma sfatuit sa cumpar o pompa si am rezolvat
apoi doua saptamani nu am iesit din casa pe motiv ca ma strang pantalonii si ca nu se descurca nimeni cu copilul
cand am iesit am lasat pe Darius cu taticul lui, fara soacra-mea, am lipsit o ora dar a fost o relaxare enorma, bineinteles ca am facut cumparaturi
acum pot sa plec oriunde, dar numai atunci cand doarme Darius, sau cand il pot lua cu mine
sunt foarte mandra cand ma plimb cu el

Eu nu stiu ce am avut dar cert e ca am avut, am inceput din maternitate cand sotul meu a lipsit patru ore in penultima zi (a stat cu mine in maternitate zi si noapte pana "ne-am" externat ca altfel nu stiu ce-as fi facut) pentru ca mai avea de montat patutul, timp in care l-am sunat de n'spe ori sa-l intreb ce face. La fel s-a intamplat cand am venit acasa. Cum pleca o jumatate de ora la farmacie cum incepeam cu telefoanele pentru ca pur si simplu nu puteam sa stau singura cu bebe in casa. Aveam tot timpul impresia ca se poate intampla ceva si eu n-o sa pot reactiona la timp. Si plangeam din orice. Dupa o saptamana a trebuit sa se duca la serviciu. Si plangeam la telefon. Pentru ca citise el undeva ca imediat dupa nastere mamicile pot plange pentru orice, pentru balene esuate, pentru gaura din stratul de ozon, etc ma suna si daca ma auzea ca plang ma intreba "Ce e cu tine? Tot balenele?"
Dar dupa o luna au trecut balenele si totul a revenit la normal. Adica un normal actual care nu seamana deloc cu vechiul normal. Dar e un normal in care ne simtim fericiti.

Credeam ca numai eu sunt "nebuna" si nu vreau sa dau bebele din brate. Cel putin soacra mea m-a innebunit. Cum il vedea, vroia sa-l ia in brate. Nu conta daca il alaptam, daca dormea. Nu stiam cum sa-i explic sa nu mi-l mai ceara cand il tin eu in brate si nu intelegeam de ce reactionez asa. Pana cand intr-o noapte m-am luminat si eu si mi-am dat seama ca mi se parea ca vrea sa mi-l ia de tot si sa nu mi-l mai dea inapoi. Nu prea avea logica, dar asta a fost explicatia mea.
Nici acum nu prea vreau sa dau bebele la nimeni, dar m-am mai calmat.

Am plans mai mult in prima luna cand eram foarte obosita, dar ganduri irationale am avut si am in continuare. Cred ca de vina sunt hormonii si lipsa de somn.
Oricum, orice problema am avut am intrat pe acest forum si am citit mesajele voastre. Imi pare rau ca nu am avut curaj sa intru si eu in discutii.

multa putere si sanatate tuturor mamicilor

De multe ori am zis ca vreau sa ma intorc la munca,dar nu stiu daca fac bine.Fetita mea implineste 2 anisori abia la anu' in iulie si nu stiu daca mai rezist.A inceput sa aiba personalitatea ei si cum sunt singura, fara nici un fel de ajutor langa mine decat sotul meu,uneori cedez si ma mai ratoiesc la ea.Sotul meu pleaca dimineata si vine seara,si chiar daca ma mai ajuta si el cu fata ,mai ales seara,ma simt tot mai obosita incat nu stiu ce sa fac.M-am dus si la coafor,mi-am schimbat tunsoarea,am inercat sa ma mai ocup si de mine,dar tot nu reusesc pentru ca Bia e foarte energica.Imi vine sa las totul si sa plec in lume sa nu mai stiu de nimeni si de nimic.

Mara e micuta inca, dar si mie imi vine sa fug uneori. Cum zicea o prietena, face armata cu mine. "Ma munceste" de ma termina. Nici la schimbat pamapersul nu sta in loc, la imbracat e cu urlete.... La servici sa ma intorc nu vreau pentru ca ar insemna s-o las cu cineva strain si e prea mica, iar uneori cand vine taica'su seara nici la el nu vrea. S-a invatat sa stea toata ziua cu mine si cand e somnoroasa sau obosita numai la mine vrea.
Toata lumea ma sfatuieste sa angajez pe cineva pe timpul zilei sa stea cu noi, sa mai pot face si eu cate ceva prin casa, cumparaturi etc. Nu prea vreau pe cineva strain in casa, asa ca mai vad cat rezist singura. Azi am inceput cu vitamine si tot sper sa-si reglze somnul si poate ma odihnesc si eu bine noaptea ca sa-i pot face fata in timpul zilei.
Mai luam o gura de aer si mergem inainte, ca n-avem incotro.
Nervi de otel si rabdare multa!

Marele meu noroc este ca treiursuleti mea noaptea doarme si indiferent cat m-a "muncit" peste zi noaptea ma pot odihni, dar asta nu inseamna ca nu-mi vine sa-mi iau campii cate o data.
Remediul meu este ca uneori o las pe mama seara cu domnisoara si iesim si noi la un suc, o pizza si o seara relaxanta e de ajuns sa ma puna pe picioare inca pt o vreme.
Multa rabdare si nervi de otel va doresc

Simt ca nu mai rezist si in curand o sa pic. Nu de oboseala, asta e usor de suportat si de rezolvat. 2 ore de somn si sunt ca noua. Stresul psihic, frica ca lui Alex i se poate intampla ceva ma doboara. Cele 2 luni de spitalizare si ce am vazut acolo, probleme noastre isi spun cuvantul. Sunt foarte irascibila, am dese izbucniri de furie impotriva sotului meu, am accese de panica, nimic nu ma multumeste. nu mai stiu sincer ce sa fac. Ii fac viata grea sotului meu si sincer nu merita asta. El ma ajuta cat poate, impartit intre casa si servici dar pentru mine nu-i de ajuns. Nici eu nu stiu ce vreau. Ma trezesc uneori noaptea ca am transpiratii reci si chiar daca sunt acoperita pana-n gat tot tremur. Iar uneori ma apuc de o treaba apoi nu mai stiu ce am de facut. Nu prea stiu incotro s-o apuc.

Cred ca asa am patit toate la un moment dat....si eu am avut starea asta pana dupa 6 luni a lui Bianca...toata ziua zbieram si plangeam mi se parea ca nimic nu e bine,aveam cosmare cum ca Bianca pateste ceva oribil....Tu acum ai toate astea in sufletelul tau si pt ca ai fost internata atata timp si doamne fereste cate nu vezi in ditamai spitalul acela....Linisteste-te caci nu vi se va intampla nimic rau.Daca bebe a trecut cu brio pana acum sa stii ca e un luptator si D-zeu i-a dat mult noroc in viatza.
P.S te rog uita-te pe PM ca ti-am trimis un mesaj...nu pot sta mult la calc dar vreau sa vorbesc ceva rapid cu tine

Buna!
Ti-am citit povestea si in sinea mea m-am gandit ca esti demna de toata admirati pentru modul in care te lupti pentru viata copilului tau, pentru optimismul de care dai dovada. In continuare gandesc asa, nu indraznesc sa ma pun in locul tau, dar iti spun un lucru: nu poti sa clachezi, nu ai voie si tu stii asta. La fel cum stii ca nu-i bine ca strigi la sotul tau, dar ai nevoie de asta, nu-i el de vina, dar cineva trebuie sa fie, nu? Macar pentru niste mici probleme zilnice. Si eu fac la fel si nu trec prin ceea ce treci tu. Nu am vorbit cu el o saptamana pentru ca de ziua mea, am implinit 30 de ani, mi-a adus un buchet splendid de trandafiri si mi-a spus :"Imi para rau ca atata pot". Eu m-am suparat rau de tot pentru ca asteptam sa-mi spuna: "haide, ia-ti ceva frumos pe tine, mergem in oras", asteptam acea surpriza care sa-mi atie respiratia, sunt satula de rutina si monotonie. Asa ca gestul lui m-a intristat. De cand s-a nascut Sabina nu prea am mai iesit, iar eu ma simt ca un leu in cusca, am rabufnit acum pentru ca el nu a reusit sa ma surprinda cu ceva frumos. Asa ca, de suparare, m-am dus si m-am culcat, iar el a trebuit sa le spuna celorlalti care s-au gandit la mine, ca eu dorm, de ziua mea.
Nu stiu daca mi-ar fi trecut nici dupa o saptamana daca nu as fi citit povestea ta. Acum cred ca intelegi legatura, nu ti-am povestit de supararea mea doar asa.
Ma gandesc des la voi, va doresc tot binele, dar mai ales tu trebuie sa fii in continuare tare pentru Alex, pentru noi, cele care ne bucuram enorm cand vedem ca mai exista si povesti cu final fericit.
Incearca macar cateva minute pe zi sa te relaxezi, sa-ti incarci psihicul cu energie pozitiva si mergi mai departe.
Poti!
Si daca se mai intampla sa ai indoieli, vino si ne spune, eu cel putin voi avea grija sa-ti reamintesc ca... Poti!

multumesc solara

Stiu ca nu am voie sa clachez. Nu o s-o fac pentru ca am un bebe minunat si un sot care ma sprijina. Nu i-am spus-o, dar nu m-as fi descurcat fara el.

SERVUS

Am citit povestea lui ALEX prin cate ati trecut voi nu crezi ca a venit vreme sa disfrutati de voi.
Te anteleg ca-ti vine greu dar ai vazut cu ochii tai ca viata este scurta,gandestete la printisorul care
al ai si la cat ai luptat pentru el,vor veni sarbatorile cat de curand.
Primul brad,primul mos craciun este adevarat ca este anca micut,dar si voi al veti petrece altfel.
Ai sa vezi ca totul revine la normal mai dati un pic de timp,comunica mai des cu sotul,iesi an parc mai
des si ai sa vezi ca totul va fi bine.

Va pup pe toti trei

Multumeste-i sotului pt ca exista,vorbele uneori fac mai mult decat fapta.Si el are nevoie sa stie lucrul acesta,adica sa-l auda.

Draga Ildiko, sa va dea in continuare Dumnezeu putere si tie si sotului tau sa-l inconjurati pe Alex cu multa dragoste. Am citit povestea ta si chiar daca nu sunt o persoana emotiva am plans in hohote. Ati ajuns pana aici cu increderea ca totul va fi bine si cred ca tot asa trebuie sa continuati. Asa parinti si-ar dori oricine. pentru voi. Alex va fi mandru de parintii lui

Chiar imi pare rau ca trebuie sa treci prin asta, dar o sa vezi ca totul va fi ok. Incearca sa te linistesti, sa te relaxezi putin. Uita-te la televizor numai la lucruri frumoase, incearca sa te gandesti ca printisorul tau va creste sanatos si fericit alaturi de tine si de sotul tau. Sunt sigura ca sotul tau te va intelege ca treci printr-o perioada mai grea si te va ajuta. Incearca sa i-ei niste vitamine ca iti vor face bine. Incearca sa nu fii singura atunci cand sotul tau e la munca, cheama si tu pe mama ta la tine sau o prietena apropiata (macar o perioada pana iti revii, pentru ca sunt sigura ca o sa iti revii) Multe femei trec prin asa ceva si cu timpul isi revin.
Iar daca crezi ca nu poti trece singura peste toate acestea incearca sa mergi la un psiholog ca nu e o rusine. Te pup si pe tine si pe bebelusul tau si va doresc multa, multa sanatate si curaj.

Multumesc pentru mesaje. Stiu ca totul s-a schimbat si deabia astept primele sarbatori. De Craciun Alex va avea 6 luni. O sa-i facem si bradut si deabia astept sa vad reacrtiile lui, chiar daca nu o sa inteleaga el prea multe. Din pacate mama mea sta in alt oras iar eu nu prea am prietene. Asa ca suntem numai noi 3: Alex, eu si sotul, dar ne descurcam noi.

Draga Ildiko, clacam noi, care nu am avut nici o problema majora ca bebelusii nostri. E normal sa avem cate o cadere nervoasa, suntem oameni. Si eu ma "napustesc" asupra sotului cand cedez nervos si apoi imi pare rau. Voi sunteti de admirat pentru taria de care ati dat dovada. Sotul tau te va intelege, dar dupa ce trece criza arata-i ca fost un ceva temporar, sa nu se simta si el coplesit si sa cedeze nervos. Trebuie sa fiti uniti. Sa-i dea Dumnezeu sanatate lui Alex si voua!

E absolut normal ceea ce ti se intampla. Cred ca sunt putine mamici care nu au suferit de accese de panica sau de anxietate dupa ce au nascut. Se pare ca e din cauza hormonilor. La tine, stresul prin care ai trecut si oboseala acumulata in aceste luni iti accentueaza probabil starile astea. Ai rabdare, totul va trece in cateva luni, se va stinge incetul cu incetul.
Noi nu am avut nici o problema cu bebelul si cu toate acestea eram obsedata sa nu i se intample ceva, il pazeam noaptea de frica, faceam tot felul de scenarii. Tipam la tati destul de des, mi se parea ca nu ma ajuta cat ar trebui, etc. Dar cand ma calmam ii ceream scuze ca ma port asa, il consolam tot eu ca o sa treaca si il rugam sa ma mai suporte asa un pic. In timp, s-au mai estompat aceste crize, dar grijile probabil ca nu dispar niciodata.

V-AM CITIT POVESTEA, ADICA EU CU VOCE TARE PTR.TOATA FAMILIA SI CREDEM CA MICUTUL ALEX ARE O MENIRE PE ACEST PAMANT,ANUME SA VABUCURE PE VOI PARINTI MIMUNATI.M-AM CHINUIT VREO SAPTAMANA SA GASESC POVESTEA LUI ALEX (NU PREA AM TIMP SA CAUTSI NICI NU MA PREA PRICEP)SI IN SFARSIT AM REUSIT.
IMPRESIONANT!!!
IAR TU ,MAMICUTO ,NU AIVOIE SACLACHEZI.GANDESTE-TE CE MULT V-I L-ATI DORIT SI CA NUMAI PRINTR-O MINUNE PUIUL E IN VIATA.ASAMA INCURAJEZ SI EU CAND MITITICA NOASTRA ANTONIAE PROST DISPUSA,SAU CAND AVEA COLICI(PANA LA 4 LUNISI O SAPTAMANA NE-AU DISPERAT).
MULTA SANATATE SI MULTA RABDARE!!

Noi iti dorim multa putere si ajutor de la Dumnezeu. Si nu uita ca nu ti se pune pe umeri mai mult decat poti duce.
Pentru ca sa te simti mai bine, poti incerca cu spirulina, mie mi-a prins tare bine sau cu stresvit. Au rezultate deosebite, ai sa vezi.

Hai sa fim noi prietenele tale si sa vorbesti cu noi de cate ori simti nevoia.
Sanatate multa lui Alex si sa va umple zilele numai cu bucurii
Pupici

TRebuie sa-ti faci timp mai mult pentru tine. Relaxeaza-te, plmba-te singura sau cu prietenele. Sau mai bine cu sotul. E important sa-i fii alaturi, sa-i arati ca-l iubesti. Pentru ei e foarte important acest lucru. Gandeste pozitiv si fii mai rabdatoare. Vei trece peste aceasta perioada...gandeste-te ca si noi am trecut pe aici. Te pup si succes.

Multumeste-i Domnului mpentru minunea ce o traiti si bucura-te de aceasta minune in orice clipa a vietii tale ca e pacat sa-ti intristezi viata cu prostii si sa ntreci pe langa lucrurile cu adevarat importante!

Ildiko ai nevoie de o perioada de destindere si relas, daca poti s-au puteti sa iesiti putin undeva sa plecati sa mai uitati, in special tu, de toate sa va acordati un pic de timp voua de relaxare, este greu dar asat este cauza s-au acumulat si strans multe si in afara de asta femeia dupa nastere o perioada este mai sensibila dar sa mai treca si prin ceea ce ai trecut tu / voi. Ati trecut prin cliple si momenete grele dar priveste partea frumoasa incerca sa fi mai linistita, calma, iubitoare cu sotul tau, gandeste ca si el are nevoie de tine, caci si lui cu singuranta nu ia fost usor. Aveti grija de voi, acum aveti in ingeras luptator si bucurativa de el in liniste, dragoste/iubire. Te pupicesc si oricand ne poti considera pritenele tale, eu aici sunt . Te pupicesc si a sa aud numai de bine de la tine

Si voi aveti ganduri negre? Eu ma trezesc ca ma apuca frica din senin ca Alex moae. E groaznic si nu ma pot stapani in acele momente. Plus ca sunt din ce in ce mai irascibile. Nu stiu ce se intampla cu mine, dar nu-i a buna. Prea des am momente urate.

depresie postnatala. vorbeste cu doctorul tau de familie si cred ca stie el cel mai bine ce sa iti dea.