Cateodata ne intrebam de ce copilul nostru este nervos, de ce face invers de cum ii spunem, de ce cade in fund si incepe cu crizele de isterie . Ne intrebam daca noi insene suntem de vina, daca am gresit cu ceva in cresterea lui, daca este nevoie de un psiholog. Ne intrebam ce putem face ptr. el, sau daca este prea tarziu. Ne speriem si cautam rapid explicatii stiintifice , si ne transformam copilul intr-un caz medical. Merita si justifica comportamentul uni copil atentia unor medici de specialitate atunci cand mama nu stie ce are?


Astept pararile voastre.

nu cred ca e nevoie tot timpul de un medic si copii sint ca noi fiecare are un caracter care incepe sa se vada de mic spre exemplu fetita mea are un caracter nervos dar asta nu inseamna ca are probleme asa e si tatal ei,e caracterul ei si incep sa ma obisnuesc.
ori cind un copil nu maninca noi insistam ca trebuie sa manince ca sa creasca ne chinuim cu tot felul de mincaruri ce stim ca ii place poate poate maninca si ei nimic ,de ce ?din simplu motiv ca nu ii este foame,are organismu ca noi,asa si ceea ce este in mintea lor
eu cred ca o mama simte cind copilul ei are nevoie de un ajutor de afara,la inceput cind am aduso acasa cind nu mai aveam medici sa-mi spuna ce trebuie sa fac si pe nimeni linga mine m-am speriat dar dupaia am invatat sa cresc impreuna cu ea i acum sint orgolioasa ptr ca am facut totul singura ca mi-e dor de un alt bb mic mic...in casa

te inteleg si iti dau dreptate asa am facut si eu... parca cea mica ma invata pe mine ce sa-i fac sa fie bine, uneori (mama paranoica ce eram ) fugeam la medic panicata si ajungeam acasa cu o sacosa de medicamente care si acum zac in sertarul cu medicamente, ca invatam singura sa nu imi terorizes si sa-mi chinui copilul cand de fapt nu era asa de prapastios cum mi se parea mie...

cel mai mare dusman al unei proaspete mamici este PANICA... cel mai bine este sa nu ne speriem si sa incercam sa gasim explicatii plauzibile la ceea ce se intampla... daca situatia dureaza pe parcursul orelor sau chiar zilelor si nu se observa ameliorari este bine sa vizitam medicul... daca spaima e mare se poate rezolva totusi cu un sfat primit prin telefon, daca nu trece pana a doua zi se poate ajunge la medic... dar cel mai bine este sa incercam sa INTELEGEM si sa interpretam corect semnalele transmise de bebelusii nostri...

pupici la mamici si bebei

Am citit curind o carte ff interesanta scrisa de un dr.psiholog Ioan Dolean si am spicuit din aceasta carte. A reiesit un articol exact despre ce povestiti voi mai sus pe care l-am postat pe un alt forum. Are multe chestii interesante. Daca nu va deranjeaza, pot sa il postez si aici? Daca nu e in regula, ii rog pe moderatori sa ma scuze si sa stearga mesajul. Cred ca sunt unele lucruri interesante.
Introducerea si incheierea articolului imi apartin iar cuprinsul ii apartine psihologului Ioan Dolean din cartea 'Meseria de parinte'. Apropos, daca cineva este interesat pot sa-i trimit cartea pe mail (o am in format electronic). Deci

CUM MA COMPORT CU COPILUL MEU

Sa fim parinti poate fi atata de usor si de placut uneori, dar si ingrozitor de greu uneori. Clipele pot zbura jucandu-ne cu copilul sau pot ingheta in timp ce ochii nostri privesc mariti si disperati cum copilul cel drag se transforma intr-un Dl.Goe si ne trezim depasiti de situatie, nu stim cum sa reactionam. Putem preveni aceste crize, putem sa ne autocunostem si sa incercam sa ne autodisciplinam intai pe noi, ca fiind cei maturi si (ar trebui) responsabili.

a. PARINTELE INDULGENT
Stilul indulgent se caracterizeaza prin aceea ca parintele ii permite copilului sa se manifeste cum vrea el, fara a-i impune prea multe restrictii. Filosofia de viata a parintelui care adopta acest stil este „Copiii vor inflori singuri la timpul potrivit”. Pentru el, cea mai mare valoare o reprezinta libertatea de expresie. Parintele indulgent manifesta sensibilitate la drepturile altora, se consulta cu copilul atunci cand ia o decizie, manifesta caldura si interes fata de tot ceea ce face copilul, iar cazurile in care il pedepseste sunt foarte rare.
Aceasta atitudine ii permite copilului sa-si dezvolte o identitate proprie si sa aiba o personalitate distincta, marcanta, originala. El se simte important, special, fapt ce determina cresterea nivelului stimei de sine (care reprezinta o conditie esentiala in dezvoltarea armonioasa a personalitatii). Un stil parental indulgent mai sta la baza dezvoltarii creativitatii si a capacitatii de a lua decizii.
Pe de alta parte, copilului crescut intr-o maniera indulgenta, ii va fi greu sa inteleaga rolul limitelor, al regulilor si sa tina cont de ele atunci cand situatia o va cere; de aceea, pentru foarte multi dintre adulti, el poate fi considerat obraznic sau chiar copil-problema. Parintii se pot astepta ca in curand el „sa preia controlul familiei” in sensul ca nu va mai face decat ce vrea el si cu greu va accepta sfaturi. Parintele va fi „depasit”.

b. PARINTELE AUTORITAR
Parintele care adopta stilul autoritar se caracterizeaza prin faptul ca ii cere copilului sa respecte cu strictete, fara sa comenteze, regulile impuse. Aceste reguli au o valoare absoluta, iar cea mai mica greseala este urmata de pedeapsa. Filosofia de viata adoptata: ,Nimic nu e mai presus de lege!”. Din aceasta cauza, parintele nu se simte obligat sa raspunda intrebarilor suplimentare: „De ce?” “Pentru ca sunt mama ta! Nu discutam!”. Intentia copilului de a-si manifesta independenta este interpretata ca o forma de razvratire, fapt ce reprezinta o sursa importanta a conflictelor parinte - copil.
De obicei, parintele este rece si detasat fata de copil, impunand respectul muncii si al efortului. Astfel, stilul autoritar il invata pe copil sa devina ordonat, disciplinat, respectuos fata de cei de care ii este frica; ii dezvolta simtul critic; il invata sa devina perfectionist (“Daca faci ceva, atunci fa-o perfect!”).
Din pacate, adoptarea acestui stil parental atrage dupa sine numeroase dezavantaje, in primul rand, copilul crescut de parinti autoritari va invata foarte greu sa devina maleabil, sensibil la dorintele altora; el va fi neiertator cu cei care gresesc („Cum poate fi asa proasta?”). De asemenea, acest copil va intampina dificultati in realizarea unei comunicari eficiente; va fi frecvent lipsit de initiativa, de curaj si vesnic nemultumit, deoarece se teme in permanenta ca ar putea gresi. Pentru el, „a gresi” e sinonim cu „a fi un ratat”. De aceea, preocuparea lui majora este „Ce va zice tata (mama) cand va afla?” Trasaturile de mai sus reflecta diminuarea stimei de sine („Am gresit! Nu sunt bun de nimic! Niciodata nu voi putea sa...!”). Unele cercetari (W. Damon, D. Hart, 1988) arata ca un nivel scazut al stimei de sine in copilarie are urmari negative marcante pe parcursul intregii vieti, asemeni unui cosmar care te urmareste in permanenta si de care (in cazurile fericite) scapi cu mare greutate.

c. PARINTELE INDIFERENT
Parintele indiferent neglijeaza copilul, nu este preocupat de realizarile lui si nici nu manifesta frecvent trairi emotionale pozitive pentru el. Mai mult chiar, in unele cazuri duse la extrem, lasa de inteles ca acesta este „in plus”, reprezinta o povara de care s-ar putea lipsi oricand. Filosofia de viata pe care o sugereaza este: ,Jn viata nu te poti baza pe nimeni altcineva decat pe tine insuti”.
Copilul al carui parinte se manifesta indiferent, invata ca parerea lui nu conteaza prea mult, se simte lipsit de importanta si uneori absolvit de orice responsabilitate. El poate avea o stima de sine scazuta (asemeni copilului crescut autoritar), poate deveni timorat si urmarit in permanenta de un puternic complex de inferioritate (“Niciodata nu voi fi in stare sa fac ceva suficient de bun ca sa-i multumesc pe ai mei”). Spre deosebire de copilul crescut autoritar (care toata viata se va ghida dupa regulile stricte pe care le-a invatat in copilarie), copilul crescut indiferent se va baza doar pe experienta lui de viata. De aceea, dupa ce va ajunge la varsta adulta si se va pune problema sa primeasca sfaturi referitoare la cum ar trebui sa se comporte, cum ar trebui sa-si educe copilul, de ce ar trebui sa se fereasca etc, el nu va fi dispus sa asculte („Ce stii tu? Ai trait ce am trait eu?”, „ Cine esti tu ca sa-mi dai sfaturi?”). Din cauza lipsei de afectiune, chiar daca, pe de o parte, il va face mai rezistent la greutatile vietii, copilul crescut indiferent va fi mai rigid, mai insensibil, mai apatic, mai pragmatic. Unii se grabesc sa-l eticheteze ca fiind un copil fara suflet, de gheata, fara sa banuiasca faptul ca prejudiciul afectiv pe care il resimte il determina sa se ghideze dupa principiul “Iubirea te face mai vulnerabil, mai slab”.

d. PARINTELE PROTECTOR
Parintele protector este aparent un parinte model: el este extrem de atent la nevoile copilului si se dedica cu toata fiinta sa meseriei de parinte. Prioritatea lui este sa-i ofere copilului securitate, deoarece constientizeaza ca un copil este o fiinta foarte fragila, care are nevoie in permanenta de sprijin si protectie. Educatia pe care i-o da copilului se cladeste in jurul ideii ca „Nu tot ce zboara se mananca” si are grija sa-si invete copilul ca, in primul rand, sa fie precaut si rezervat fata de tot ce vine din afara sferei familiei.
Din pacate, uneori protectia acordata copilului este exagerata, parintii devin vesnic ingrijorati, vad catastrofe si calamitati la fiecare colt de strada. Cand isi vad copilul plangand, ei devin agitati, creand fara sa-si dea seama, mai multa tensiune („Ce te doare, puiule? Unde? Te doare rau? Vai, saracutul de tine!”).
Atunci cand apare o problema, parintii exagerat de protectori se grabesc sa caute vinovatii si sa fina morala („ De cate ori ti-am zis... ?”), fapt care duce la scaderea eficientei rezolvarii conflictului si a invatarii unor reguli de disciplina. Asemeni parintilor autoritari, accepta greu situatia in care copilul incepe sa-si dezvolte independenta, insa ei nu creeaza conflicte, ci intra in panica, „se consuma”.
Acest stil parental mai atrage dupa sine alte numeroase dezavantaje. Atunci cand sunt mici, copiii care au parinti exagerat de protectori pot manifesta tulburari ale somnului si ale regimului alimentar, precum si stari de frica nejustificate. O data cu trecerea timpului, copilul se simte din ce in ce mai sufocat si are tendinta de a se indeparta de parinti; el gaseste ca este dificil sa comunice direct cu parintele despre problemele personale, de teama ca acesta nu-l va intelege si se va ingrijora (“Mai bine nu-i spun mamei ca numai se ingrijoreaza”).
Astfel, copilul va invata sa ascunda informatii, va avea o viata secreta, personala, nebanuita de parinte. De asemenea, atunci cand va fi pus in situatia de a-si exprima frustrarea sau mania, prefera sa se exprime indirect prin acte de razbunare sau sabotaj.

e. PARINTELE DEMOCRATIC
Parintele care se comporta democratic are in vedere intotdeauna ca drepturile copilului sa fie respectate, fara a omite stabilirea unor reguli care sa fie aplicate consecvent si urmate de toti membrii familiei (cu exceptia situatiilor in care este imposibil acest lucru). Impunerea de reguli implica o anumita flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importanta (asa cum este pentru parintele autoritar), ci omul este pe primul loc. Parintele care imbratiseaza stilul democratic se ghideaza dupa principiul „Toti suntem egali in fata lui Dumnezeu” si este impotriva ideii „Unii sunt mai egali decat altii”.
Prin urmare, parintele care imbratiseaza acest stil parental este suficient de indulgent, flexibil si deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viata copilului si a familiei, insa este in acelasi timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplina riguroasa, a-l invata pe copil sa respecte reguli si sa indeplineasca eficientsarcinile care i se dau. Pe de alta parte, parintele care are un stil parental democratic este suficient de protector pentru a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie si pentru a-l sprijini atunci cand situatia o cere; insa este suficient de intelegator si increzator in capacitatea copilului de a lua unele decizii personale. El incurajeaza copilul sa fie independent, respectandu-i opiniile, interesele si personalitatea. Manifesta caldura fata de copil, il apreciaza, il considera un membru responsabil al familiei.
Ca urmare a acestor atitudini parentale, copilul isi va dezvolta un echilibru emotional cate va sta la baza dezvoltarii armonioase a personalitatii, isi va dezvolta deprinderi de comunicare eficienta, va manifesta creativitate, initiativa, capacitate decizionala, autonomie personala. Ca urmare a incurajarilor si a increderii care i se acorda, copilul va avea un nivel ridicat al stimei de sine, care ii va permite sa obtina eficienta si productivitate in actiunile intreprinse.
Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic il va invata pe copil sa ii respecte pe altii, sa ia in considerare opinia celorlalti, sa accepte observatii, avand totodata curajul sa-si exprime punctul de vedere. Pe masura ce va creste, independenta care i s-a acordat il va ajuta sa-si identifice propriile aptitudini si sa aleaga meseria care i se potriveste mai bine, sa isi indeplineasca propriile vise, nu pe cele ale parintilor.
Cu toate ca in aparenta stilul democratic are numai avantaje, totusi e bine sa mentionam faptul ca un copil crescut in acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar (pe care il poate intalni la scoala, in grupurile de prieteni, in armata etc). El ar putea fi considerat „bleg” pentru ca nu va executa prompt sarcinile care i se dau, sau dimpotriva, „impertinent' pentru ca discuta ordinele.

Dupa cum se vede, fiecare stil parental are avantajele si dezavantajele sale; mai mult decat atat, in timp ce unii parinti considera anumite valori ca fiind calitati (independenta, exprimare libera), altii le considera defecte (razvratire, comentarea ordinelor). De aceea depinde numai de noi sa incercam sa ne autocunoastem, sa ne stapanim si sa incercam sa ne crestem copilul pentru viata si nu pentru noi asa cum ni se pare mai comod. Si nu in ultimul rand, poate ca inca o data regula de aur – Calea de Mijloc - poate fi raspunsul la multe intrebari. Atunci cand ne confruntam (din pacate inevitabil) cu unele neplaceri cauzate de comportamentul copiilor nostri, macar sa stim ca de cele mai multe ori cauza suntem noi.

parerea mea este ca un copil are nevoie de ajutor specializat (psiholog) numai atunci cand comportamentul lui devine problema, atunci cand nimeni, sub nici o forma nu se mai poate intelege cu el si cand parintii se considera depasiti de situatie.
apreciez parintii care citesc si se informeaza despre psihologia copilului. mai toate revistele pt parinti au si rubrici de psihologie, scrise foarte bine, majoritatea lor din care poti gasi sfaturi utile... nu trebuie dat fuguta la dr psiholog cand copilul se arunca pe jos... esential in procesul de educatie al copilului este sa stie ce trebuie sa faca si ce nu, ce se intampla daca face altfel si sa nu i se accepte compromisul sau exceptia de la regula... atunci suntem pierduti... cand copilul ajunge sa vada ca am cedat o data... toata stradania de a-l face sa accepte o regula este 0...

Pacat ca nu avem si noi in Ro. o nanny 911.E o nanny cu multa experienta si rezolva problemele micilor tirani care terorizeaza familia Eu nu pierd nici un episod.Nu prea sunt de acord cu psihologul.Te face sa crezi ca chiar copilul are cine stie ce devieri si cand colo el a mancat prea multa ciocolata

nu sunt neaparat de acord cu ce spui tu decat in masura in care acea nanny are niste cunostinte solide de psihologie... e mai bine sa nu aibe halat alb si sa nu stie copilul ca merge la "nene dr" pt ca asta l-ar timora si i-ar deranja si pe parinti insa... un show tv nu stiu cat de realist este si cat de multe stie nanny respectiva...

M-am gandit in cele din urma sa postez si eu un mesaj.Eu studiez psihologia si nicidecum daca iti vede un psiholog copilul inseamna ca acesta are devieri.Un psiholog nu e un doctor care sa stabileasca boli, retete, sa-ti dea sfaturi.Ci te face pe tine sa intelegi cum trebuie sa "lucrezi" cu propriul copil, sa comunici cu el, sa-l intelegi cat mai bine.Sa-ti dai seama de ce reactioneaza intr-un anumit fel si totodata daca este dezvoltat normal din punct de vedere psihologic pentru varsta lui.Asta in cazul in care este un psiholog bun si interesat de munca lui

Buna,
"rasfoind"dupa cate ceva despre copii nervosi,am gasit mes.scris de tine.Chiar ar fi interesant daca ai putea sa-mi trimiti si mie cartea in format electronic.Multumesc anticipat.

sunt de acord ca nu intodeauna aveam nevoie de medici si psihologi, pana la urma instinctul

matern e cel mai puternic, dar si parintii gresesc de multe ori in educatia copiiilor,

despre asta este vorba, fiind foarte autoritari nu accepta nici o incalcarea a regulilor si

pedepsesc copii etc, copiii devin foarte frustrati, nu au incredere in sine si acest lucru

se va vedea la viitorul adult. un articol despre cateva medode de dezvoltare a increderii in

sine:

cel putin putem sa ne informam ca parinti si sa nu ne gandim doar ca "copilul are ce manca,

cu ce se juca" cum multi gandesc

Si eu cred ca un psiholog e bun in momentul in care parintii intra prea mult in rolul de parinti indiferent de tipologie (indulgent, autoritar...) cand de fapt ei trebui sa ocupe pozitia de adult!
Poate fetele care au facut psihologie pot explica mai bine teoria asta: parintii se inteleg bine cu copii atunci cand cele 2 parti ies din rolurile lor si intra in cel de adult, adica au si drepturi si responsabilitati, in acelasi timp!