Este parintele un model demn de urmat pentru copii sai?Cum procedam pentru a ne impune respectul , autoritatea parinteasca in fata acestora?E de preferat exigenta sau indulgenta in educatie?Cred ca este important ca tata şi mama sa fie in totul de acord in administrarea disciplinei. Cand un copil ajunge sa apeleze la un parinte sa-l apere de celalalt, asta arata o condiţie de lucruri in cercul familiei care ar fi cu totul şocanta pentru oricine. Tatal şi mama nu ar trebui sa aibe nici un gand divergent in legatura cu sistemul de creştere. Ei trebuie sa apara in faţa copiilor ca o singura autoritate, o singura influenţă, o singura autoritate.Fermitatea tatalui şi blandeţea mamei trebuie sa se uneasca armonios ca acţiunea lor comuna sa fie simţita in intreaga educaţie a copiilor. Dar cum se pot realiza toate astea?
Punctul principal in creşterea copiilor este a insista pe ascultare spun majoritatea. Este de mare importanţa! Daca de la inceput este exersata, ne va pazi de multe probleme atat pe parinţi cat şi pe copii.
Copiii trebuie sa acorde ascultare absoluta parinţilor lor.Interdictia parinteasca trebuie sa fie motivata.Sarcina parintilor este sa explice intr-un mod accesibil copilului necajit ca nimic nu este pentru suflet lipsit de urmari si sa-l ajute a distinge ceea ce este rau de ceea ce este bun.
Mulţi din tinerii de azi par sa-i vada pe parinţii lor ca fiind demodati si deficienţi in educaţie. De aici, promptitudinea lor de a-i contrazice pe parinţi şi de a-şi afirma opiniile lor.Nu de multe ori mi-a fost dat sa vad copii rastindu-se la parinti cu un ton arogant din lipsa unor idei comune sau pur si simplu din bravada.Tinerii dupa ce scapa de sub autoritatea parinteasca sa zic asa vor sa experimenteze ce le-a fost interzis pana atunci.Vin si intreb:Unde s-a produs greseala sau ruptura dintre parinte -copil?Ar fi doua ipoteze:ori parintele l-a educat sever, exigent si acum copilul a devenit un razvratit ori el a fost educat intr-un spirit lejer,indulgent sau mai bine zis scapat de sub mana si acum parintii suporta consecintele. In ambele cazuri se pare ca efectele pot fi aceleasi.Ce face diferenta totusi?Cum ar fi de preferat un parinte exigent sau unul indulgent?
Copilul ar trebui sa vada ca parintele vrea binele copilului sau şi ca adevărata dragoste este motivul fiecarui act. Dar trebuie sa insistam pe ascultarea copiilor de parinţi, mai ales in timpul acesta al independenţei - un timp marcat de neascultare de parinţi şi de lipsă mare de respect.Sunt cazuri cand disciplina este necesara, dar trebuie administrata in aşa fel incat să convinga copilul ca este numai spre binele lui şi ca nu este rezultatul unei suparari ori a severitaţii arbitrare.
Voi ca parinti sunteti pregatiti sa va impuneti autoritatea in fata copiilor?Si in ce maniera:exigenta sau indulgenta?Motivatia ar fi....

Eu consider ca ascultarea neconditionata este un concept gresit. Raspunsurile de genul "Pentru ca asa zic eu" sau "Pentru ca asa vreau eu" sunt frustrante pentru copii si cred ca produc reactii violente de razvratire la varsta adolescentei sau chiar mai devreme.

Alternativa ar fi sa ii explici copilului mereu deciziile tale. NU sa ii spui o data de ce cutare lucru nu e bine si apoi, daca repeta aceeasi greseala, sa il pedepsesti direct. Explicandu-i copilului de ce un anumit lucru nu e bine, repetandu-i de mii de ori explicatia, sadesti in el principii morale care, chiar daca se va revolta impotriva lor la un moment dat, vor ramane mereu adanc inradacinate in el.

Constanta in educatia coilului este de baza. Aceeasi pedeapsa pentru acelasi tip de comportament gresit si mereu explicatia. Cand copilul creste si deja cunoaste explicatia, trebuie intrebat de ce va fi pedepsit. Si nu pentru ce a facut ci de ce e rau ceea ce a facut.

Majoritatea copiilor, ajunsi la vrsta adolescentei sau mai tarziu, in facultate sau chiar si mai tarziu, cand sunt complet pe picioarele lor, ajung sa experimenteze lucrurile interzise. Diferenta dintre cei carora le-au fost sadite principiile bune in mod corect si cei carora pur si simplu li s-a interzis fara explicatii, este ca cei dintai, la un moment dat, realizeaza ca ceea ce fac nu este bine, ca este doar o revolta impotriva parintilor si nu ceea ce vor ei sa fie in viata, si se intorc pe calea cea buna.

Cat despre cei crescuti de parinti fara reguli si interdictii, dupa parerea mea, acesti copii pornesc in viata cu un handicap serios pe care trebuie sa lupte cu ei insisi foarte greu ca sa il recupereze.

Cea mai mare spaima a mea este ca nu am sa fac fata meseriei de parinte . Tot timpul ma gandesc daca nu am sa ma descurc.
Mama mea a fost ca ungeneral cu mine , nu am fost apropiate niciodata , nu ne-am inteles niciodata , eram intr-o continua contradictie . Ea a fost genul ,, nu faci asa pentru ca nu vreau eu`` , fara explicatii.Iar eu o fire mai rebela , niciodata n-am vrut sa fac ca ea , daca ea spunea ca este alb eu spuneam neaparat ca-i negru . Are stilul de a-ti intra in viata si in suflet cu buldozerul.
In schimb mama sotului meu a fost alt caracter , o femeie deosebita . Sotul meu si la 20 si ceva de ani ii spunea totul , nu-l apostrofa niciodata ci doar ii spunea cum ar fi procedat ea in locul lui , nu i-a impus niciodat nimic . Era intre ei o legatura foarte stransa iar cand vroia sa ia o decizie se consultau intotdeauna .
Cred ca eu voi proceda cu baiatul meu la fel nu am sa-i impun niciodata nimic , am sa incerc sa discut cu el pana il voi face sa inteleaga unde greseste .

Iubirea părinţilor pentru copiii lor acompaniata cu autoritatea părintească înţeleasă corect ar avea ca rezultat o familie fericita si implinita.
A iubi un copil nu înseamnă a-l alinta şi a-l dezmierda permanent, a-l privi când este mic ca pe o jucărie, spre amuzamentul nostru, sau a-l transforma într-un căţel afectuos care să execute maşinal ceea ce-i cerem pentru a ne lăuda astfel cu el în faţa rudelor sau prietenilor. Deopotrivă, iubirea pentru copiii noştri nu se va manifesta eficient nici ferindu-i de contactele exterioare, de alte familii, de alţi copii şi, dacă ar fi posibil, chiar de colectivităţile şcolare şi nici obligându-i să urmeze un program rigid, impus despotic de noi. Autoritatea părintească ne obligă, însă, să gândim bine ce acordăm copiilor în funcţie de sex, vârstă, trăsături temperamentale şi caracteriale, precum şi de împrejurări.
A-i iubi pe copiii noştri înseamnă a le asigura, în măsura mijloacelor noastre, ceea ce le trebuie din punct de vedere material şi, mai ales, a-i înconjura cu aleasă afecţiune, consacrându-le cât putem de mult din timpul nostru, a realiza ceea ce numim permanenţa noastră alături de ei, lucru de care au mare nevoie până se realizează ca oameni în stare să navigheze în viaţă, în societate, conducând corabia proprie.Renunţarea la autoritate, ca şi lipsa de perseverenţă, pot duce la libertinaj, delincvenţă, la neadaptarea socială a tinerilor trecând prin grosolănii, prin folosirea unui ton de comandă faţă de părinţi.Copiii obişnuiţi cu imediata satisfacere a plăcerilor lor, cei cărora li se îndeplinesc toate poftele, vor suferi mai târziu eşecuri în relaţiile lor sociale, vor fi egoişti, neagreaţi de nimeni, nefericiţi. Ar fi o mare greşeală să nu-i ajutăm pe copiii noştri să înţeleagă rostul fermităţii noastre ca părinţi, să nu le construim frânele necesare şi să-i lăsăm să ne dicteze ceea ce vor.
Extremele trebuie evitate în educaţie si sa nu confundal autoritatea cu autoritarismul(un fel de dictatura familiala).Autoritatea trebuie să fie, într-adevăr, consecventă, dar maleabilă şi atentă, să izvorască din grija noastră pentru dezvoltarea copiilor, pentru pregătirea inserţiei lor sociale.
Este nevoie, aşadar, de autoritatea părintească, aşa cum este nevoie totodată de afecţiune. Şi cu cât autoritatea noastră este liber consimţită de copii cu atat mai mult acestia ne vor considra drepti,fermi,principiali,dorind sa ne imite la randul lor si sa fim un model in viata demn de urmat.

http://www.treiursuleti.ro/forum/Ce-Fel-De...Esti-t5181.html

,,Extremele trebuie evitate în educaţie si sa nu confundal autoritatea cu autoritarismul(un fel de dictatura familiala).Autoritatea trebuie să fie, într-adevăr, consecventă, dar maleabilă şi atentă, să izvorască din grija noastră pentru dezvoltarea copiilor, pentru pregătirea inserţiei lor sociale.
Este nevoie, aşadar, de autoritatea părintească, aşa cum este nevoie totodată de afecţiune. Şi cu cât autoritatea noastră este liber consimţită de copii cu atat mai mult acestia ne vor considra drepti,fermi,principiali,dorind sa ne imite la randul lor si sa fim un model in viata demn de urmat.``

Si cu asta sunt de acord Monciq

Anaxor

Mie una mi-e frica ca nu sunt si nici nu voi reusi sa fiu o mama buna care sa dea sfatul potrivit la momentul potrivit, care sa stie cand sa fie indulgenta si cand e cazul sa fie severa, care sa stie sa-si asculte copilul si sa gaseasca impreuna o solutie nu sa i-o impuna, pe care copilul sa o iubeasca si sa o considere un adevarat prieten caruia ii poti povesti orice ...

Meseria de parinte din pacate se invata pe zi ce trece...nu e ceva ce putem sa citim si sa retinem din carte, pentru ca fiecare copil e individual,are propria personalitate.Se spune ca modul in care te vei purta cu proprii copii reflecta de fapt reactia ta la modul in care ai fost crescuta de parintii tai si ce fel de asteptari ai avut de la ei.Atata timp cat nu faci din cresterea unui copil(copii) o razbunare sau o plata a unor polite din copilarie uneori nefericita alteori fericita,ci pur si simplu pregatesti asa cum ti se pare mai bine sansele de reusita in viata ale unui viitor om, nu ai de ce sa te temi...esti O MAMA buna, esti mama perfecta pentru copilul tau.Pentru ca daca ai invatat cum sa te porti si consideri ca alintarea si severitatea excesiva nu ajutacand sa stii sa-i dai libertatea si cand sa-l sustii inseamna ca te intereseaza ca acel copil sa fie fericit si implinit,il certi atunci cand trebuie si cum trebuie,dar si il lauzi si il motivezi atunci cand trebuie,te straduiesti sa-i dai incredere in el, sa capete siguranta de sine,nu-l rasfeti...acestea cred eu ca sunt principiile unei bune cresteri ce rezida din autoritatea parinteasca si sunt sigura ca un copil format astfel nu poate decat sa fie un invingator in viata!

of, doamne, cat mi-e de frica!!!!!!! Tudor e un mic pui care trebuie "setat" pentru calea cea buna...eu sunt cam impulsiva si tare mi-e frica sa nu fac vreo tampenie si sa gresesc in educatia lui.....oricum, timpul imi va spune daca fac bine sau nu....eu sper sa fac fata tuturor provocarilor viitorului si ale prezentului

Si eu sunt cam impulsiva si imi vine sa ma dau cu capul de pereti Uneori nu am rabdare cu ea, dar am observat ca atunci cand sunt stresata s-ar putea sa-mi pierd cel mai mult rabdarea Insa nu numai educatia parintilor este importanta, ci si societatea, lumea in care traim. Am vazut copii care au fost crescuti frumos avand niste parinti extraordinari, dar care totusi au luat-o pe un drum gresit. Eu totusi cred ca venim cu un bagaj inca de la nastere si nu suntem o tabula rasa si mostenim foarte multe genetic de la ai nostri parinti si apoi in educatie ne vom ciocini de numa. E o mare responsabilitate sa fii parinte!

Cred ca meseria de a fi parinte este una dintre cele mai grele si cu foarte multe responsabilitati.Pt marketing, vanzari, stiinte exacte...etc exista carti, lucrurile sunt mai clare.Dar cand vine vorba de copilul tau lucrurile stau diferit.
Toti ne dorim sa avem copii destepti, bine educati, sa reuseasca bine in viata, etc...E important cum ii crestem, cred ca asta se invata pas cu pas.Am facut la un momendat o comparatie si am spus ca a creste un copil seamana cu a construi o casa.Poate e deplasata putin comparatie dar fondul cred ca seamana. E importanta fiecare caramida care o pui acolo la formarea si aducatia lui si cred ca niciodata acest proces nu se termina.
Conteaza si personalitatea copilului, cum te adaptezi ca parinte acesteia, conteaza cat timp ii acorzi copilului, sa ii intelegi nevoile, dar conteaza si societatea in care traim, asa e.
Insa cred ca daca le trasam noi niste directii si reusim sa ii formam de la inceput intr-un anumit fel, toate acestea se vor pastra in timp, indiferent in ce lume traim.
Cred ca cele mai importante sunt RABDAREA, apoi perseverenta, dragostea nu am mai spus-o pt ca e clar ca este neconditionata, intelegerea;apoi copilul trebuie ascultat, trebuie sa ii dai argumente foarte pertinente pentru a intelege ce e bine si ce e rau, apoi cred ca este importanta si armonia dintre parinti, din camin. nu mai stiu acum...
Am si eu unele temeri legate de aceasta "meserie", sper sa o fac cum pot eu mai bine, cu siguranta ca nu tote vor fi asa cum am vrea noi parintii, dar in mare masura depinde de noi pentru a avea niste copii asa cum ni-i dorim.

Sa aveti copii asa cum vi-i doriti!!!

Nu stiu cum sa-mi educ copilul!!!!! Sigur gresesc in propriul comportament, dar incerc toate variantele: sa fiu calma, rabdatoare, sa-i explic de ce e bine si de ce nu e, dar cand vezi ca repeta aceleasi fapte si se uita la tine razand "Vai, ce lucru bun am facut!", chiar daca e a nu stiu cata oara cand face o prostie, ridic tonul si el rade, pana ajung sa-i dau la fund ceea ce iar nu e bine, adica tot eu gresesc, chiar daca il pedepsesc cu indiferenta sau cu supararea mea pe fapta lui, tot rade, fiindca el asta stie cel mai bine sa rada. Unde gresesc si ce pot face pt a ma lua in serios sau sa inteleaga ce-i explic?

Mi se pare mie sau copilasul tau are doar noua saptamani? Pai eu zic ca nu ai cum sa te intelegi cu el asa devreme oricat de precoce ne-am dori sa-i avem....si poate nici peste 2-3 sau mai multi ani. Dar fii optimista, esti pe drumul cel bun cu perseveratul , rabdare sa fie din partea ta ,nu-ti iesi din fire, incearca sa iti spui tot timpul ca e inca mic si nu are constiinta a ceea ce face,ca totul va veni apoi de la sine.Nu te speria, o mama buna e cea care vrea binele copilasului sau , desi nu sunt de acord cu zicerea conform careia scopul scuza mijloacele!

Vai, ce lucru bun am facut!", chiar daca e a nu stiu cata oara cand face o prostie, ridic tonul si el rade, pana ajung sa-i dau la fund ceea ce iar nu e bine, adica tot eu gresesc, chiar daca il pedepsesc cu indiferenta sau cu supararea mea pe fapta lui, tot rade, fiindca el asta stie cel mai bine sa rada. Unde gresesc si ce pot face pt a ma lua in serios sau sa inteleaga ce-i explic?

Cred ca vorbesti de copilasul din avatar, nu? .
Nu stiu exact cat timp are, dar probabil ca e mic si nu intelege ce vrei sa-i zici. E clar ca nu percepe in sensul real schimbarea tonului tau, probabil mai trebuie sa astepti sa mai creasca.Eu cred ca nu e necesar sa ridicam tonul, ci trebuie sa fie ceva mai ferm decat in mod normal, foarte serios si sa incerci sa nu fi nervoasa. Cel putin pana incepe sa invete ce inseamna acea schimbare de ton.
Baietelul meu e la fel, daca incerc putin sa schimb tonul cand ii spun sa mai stea linistit (e foarte foarte energic, e o adevarata aventura sa ii schimb scutecul, sa il imbrac sau sa ii dau papa), se uita in ochii mei si rade, dar nu imi fac probleme inca pt ca e mic . Vedem mai tarziu cum va fi.
Iti doresc sa ai multa rabdare si intelepciune sa il poti face sa inteleaga ceea ce trebuie.

Numai gandul ca Mihai (7 luni acum) creste , si cine stie ce si cum va fi , ma infioara ... Am incercat sa-l educ inca din prima zi cand l-am tinut in brate , pentru ca se spune ca educatia incepe inca din prima zi . Sa dea Domnul sa fiu la fel de ferma in decizii si de acum incolo si sa nu dau inapoti cand voi lua o hotarare pe care eu o consider normala si buna pentru el .Acum sunt multumita . Sper sa fiu si in continuare , si va doresc asta si voua .

Cred ca fiecare dintre noi care postam pe aici suntem parintii ideali pt copiii nostri. Copiii nostri vor duce mai departe specificul si valorile familiei din care provin. Ca in orice problema de viata, o solutie extrema de tipul: autoritar/indulgent nu e de dorit. Sunt situatii in care tre sa fim indulgenti si situatii in care tre sa fim autoritari. CIne ne spune cand sa fim asa sau asa? Instinctul de parinte.Pe vremuri, la tara, parintii nu-si mai bateau atata capul. Si, majoritatea oamenilor de exceptie, care au realizat ceva in viata, constituindu-se in modele de urmat, ,,s-au nascut la sat". Fireste, nu mai e valabila aceasta in ziua de azi deoarece satul romanesc, cu toate valorile lui, e calcat sistematic in picioare. Ce am observat, insa, este ca in familiile unde se injura, exista violente (verbale, fizice etc), scandalurile curg non stop, copilul e excentric, agitat( am vazut cateva cazuri la Super Nanny).
De aceea, cred ca noi, prin actiunile noastre, influentam cel mai mult copilul. Copilul e imaginea reflectata a ceea ce noi am facut.Copilul imita ce vede in familie. Cred ca aici trebuie sa fim atenti . Daca odrasla a deprins un comportament ciudat, putem veni cu toata autoritatea de pe lume, asta se va mentine mult timp.