nu stiu daca vi se intampla si voua dar de cand am nascut imi este teama parca sa nu i se intample ceva copilului .as dori sa stiu daca sunt eu prea ciudata sau este un fenomen normal.va rog sa imi spuneti si mie ca ma srteseaza gandurile astea ciudate.vamultumesc din suflet.

sunt foarte normale, cred ca le ai toata viata o data ce devii mama. numai ca la inceput cand e bebe mic de tot sunt chiar mai naspa, io tin minte ca chiar vizualizam cum ma impiedic si il scap pe John cu capul de calorife, sau cum cand am mers cu vaporul cadea peste bord...e normal, nu-ti face griji.

Eu mi-aduc aminte ca ma trezeam noaptea asa...din senin si ma duceam la patut sa vad daca mai respira.A tinut fobia mult,aproape 2 ani.O puneam la geam( cu geamul inchis) si in mintea mea bolnava o vedeam jos pe caldaram facuta bucati.Parca intrase necuratul in mine

Daca esti la prima sarcina e normal. Cred ca toate am trecut prin asa ceva. As spune ca mai degraba este teama de necunoscut. Nu stii ce se intampla nici cu el nici cu tine, nu stii ce ar trebui sa faci, nu ai siguranta ca ceea ce faci faci bine si in plus bebe ti se pare asa de firav incat te astepti sa se intample toate necazurile din lume.

Treptat o sa constati ca este f. rezistent, nu se rupe, si o sa te mai linistesti.

Eu am fost de-a dreptul ingrozita cand m-am trezit singura cu bebe in casa. Ma tot uitam la el sa vad daca respira, daca dormea prea mult ma intrebam de ce doarme atat, daca nu dormea, de ce nu doarme, daca plangea de ce plange, daca nu plangea de ce tace si tot asa.

Cand am vazut ca la 2 saptamani de la sosirea acasa a scazut 200g m-am simtit oribil, ma gandeam ca e numai vina mea, ca nu sunt o mama buna. Apoi mi s-a recomandat sa ii dau supliment lapte praf pentru ca laptele meu nu era destul de bun. Aici au aparut alte probleme, dupa ce cu chiu cu vai am reusit sa fac laptele praf (sa fie si la temperatura potrivita), cand am vrut sa-i dau sa manance cu biberonul s-a innecat si nu se mai oprea din tusit. M-am speriat ingrozitor, am crezut ca i-am facut eu ceva si timp de 1 saptamana nu am mai pus mana pe biberon, ii dadea numai sotul meu cu biberonul. Mie imi era frica sa nu omor copilul, sa nu se innece cu laptic.

La fel si cu baita, mi se parea ca e atat de firava incat se "rupe" daca o spal si nu o tin cum trebuie, asa ca si de baita tot tati s-a ocupat mult timp.

Deci, totul este normal la prima sarcina. Trebuie doar sa incerci sa-ti faci putin curaj si sa ai parte de sustinere, macar din punct de vedere moral.

O sa treaca si asta.

ufffffff! ce bine ca are cineva curajul sa discute despre chestiile astea!
chiar credeam ca am luat-o eu razna. n-am spus nimanui. m-am gandit ca ar ride de mine. orcum ma bucur ca ati deschis acest subiect. si poate ca o completare a ceea ce ati discutat pina acum: mie mi se intampla ca atunci cand imi trec prin minte niste ginduri ciudate legate de baietelul meu , sa imi dea lacrimile. Si pling de parca Doamne fereste s-a intamplat ceva rau cu el!!!

Si pe mine ma apuca plansul si ma scundeam sa nu ma vada careva...Credeam ca sunt anormala si am nevoie de psihiatru.Sper sa nu ma apuce si la a doua nastere

Ba io am inteles ca la fiecare sarcina e la fel, depresie post-partum se cehama si astea sunt simptomele normale, unele femei fac mult mai grav, nu se pot opri din plans, nu pot manca, unele chiar isi induc idei ca bebe e bolnav, anormal, si ajung chiar sa ii faca rau, sau sa isi faca lor rau...astea sunt cazuri extreme cand tre sa mergi la psihiatru. MIe una mi-ar fi placut sa merg si cu simptomele mele, care erau normale, ca mi se pare super sa te duci la un psihiatru sau psiholog, dar nu am avut timp de asemenea mofturi.

... Ce mai ,ca deja m-a apucat.Uneori imi imaginez ca pierd sarcina si ma vad povestind rudelor tragedia .Dar nu mereu...asa cand ma ia ,cand ma lasa

Le cunosc prea bine. Si acum merg pana la patut sa vad daca respira. Si cum ziceati, daca plange de ce plange, daca tace, de ce nu plange, etc. Mai nou am treaba cu sotul, de ce aia, de ce nu ailalta . Si toata treaba se poate intinde (din cauza de hormoni, bine-nteles) pana la un an. LAcrimi, nervi, disperare, las' ca scapam si de aici! sper

prin depresia post-partum trecem toate si devine problema cand o iei razna rau, sa-ti faci si tie si bebelui rau...mie imediat dupa nastere mi-era frica s-o iau in brate, ii ziceam sotului si asistentelor sa vina sa mi-o dea in brate, s-o ia, s-o aseze sa stea bine la san, ce sa mai, eram disperata ca daca pun mana pe ea ii rup ceva sau o scap pe jos, dar cand m-am vazut prima zi singura cu ea acasa mi-am luat inima-n dinti si am inceput sa ma dezmeticesc din frica...si sa vezi manevre pe mine cu ea de se crucea barbata-miu...la fel si la prima baita in cadita, dupa 2 saptamani in care am spalat-o numai cu carpita: o tineam si eu si barbata-miu de frica sa nu ne alunece in baie si karina cand ne-a simtit asa de disperati a inceput sa plnga si a trebuit sa-l dau afara din baie pe sot si am spalat-o eu; e mai greu primele dati pana te obisnuiesti cum s-o tii, dar pe urma iti intra in rutina de parca asta ai fi facut toata viata ...alte frici nu am avut, ca am primit raspunsuri la nelamuririle mele atat aici pe forum, cat si din carti, de la mama...stati linistite ca e normal sa va umble hormoneii cu sorcova, dar sa nu plece departe ca atunci se ratacesc si iese naspa .

Si eu eram tare plangacioasa in primele zile dupa nastere (mai ales acum, la a doua, la prima nu mai tin bine minte). Cand am iesit din spital, am trecut pe la cumnata mea sa-l luam si pe baietel si, pt ca-mi fusese dor de el si abia asteptam sa-l strang in brate, pt ca vedeam casa plina de copii (ai mei doi, ai cumnata-mii inca 2), pt ca scapasem din spitalul ala si mai aveam putin pana acasa...m-am pus pe un plans sfasietor...ziceai ca mi s-au inecat toate corabiile...nu puteam sa explic de ce plang, barbatu-meu tot ma intreba ce am...pe mine mai tare ma apuca...si as fi plans!!!...cred ca plangeam de fericire, de usurare, nu stiu, dar plansul imi face bine.
Acasa mi-am intrat in normalitate in cateva zile, baiatul cel mare s-a adaptat relativ repede cu surioara (ca de-asta mi-era cel mai teama)...si acum suntem toti bine!
Important e, cred, sa recunosti ca ai o problema si sa ai curajul sa discuti deschis cu sotul, mama sau cineva specializat...dar la noi nu prea pun accent docorii pe aceasta stare de dupa nastere.

Dupa ce am nascut m-am comportat extraordinar de bine si de relaxata fata de Alexandra, in schimb eu am trecut prin niste stari de tristete si desertaciune pe care nu le mai traisem niciodata. De felul meu sunt o persoana f. sociabila, dragalasa si binedispusa tot timpul, insa de data asta... am cam dat-o-n bara. Dar... Slava Domnului, au trecut dupa 2 saptamani...

S-ar putea sa nu fi fost adevarata depresie post -partum ca asta cand te ia nu te lasa asa usor in 2 sapt. Asa ca ,cand apare, spor la bocit

Ba nu, te contrazic, depresia post-partum trebuie sa treaca in cam trei saptamani, daca nu trece, se recomanda sa mergi la un psiholog sau psihiatru, pentru ca inseamna ca e ceva mai grav decat atat. Vorbesc de depresia aia care se manifesta cu plans si stari de anxietate, melancolie. Restul (de genul griji pentru bebe) raman toata viata, ca sa simtim ca sutem mame si sa intelegem si noi orin ce treceau mamele noastre cand ieseam noi cu baietii in oras

Despre tulburarile post-partum:

In primul rand, tulburarile psihice pot aparea inca din tmpul sarcinii datorita unei pleiade de factori: hormonali, psihologici (noul statut, evolutia relatiei, temeri pentru fat), sociali. In urma nasterii, travaliul poate induce starea de stres post-traumatic, care debuteaza la 24 pana la 48 h dupa nastere (in conditiile unui travaliu dificil, incare parturienta nu a fost ascultata, sustinuta, incurajata, etc). Aceasta suferinta este in general caracterizata prin aparitia anxietatii, sub forma de cosmaruri, reverii nedorite, retrairea scenei travaliului, insomnii, hipervigilenta, comportamente de iritare.

Sindromul cele de-a treia zi sau baby-blues sau post-partum blues se manifesta in 50% din cazuri si se manifesta prin crize de plans, tristete, labilitatea dispozitiei, anxietate, instabilitate, preocupari hipocondriace, sentimentul de incapacitate de a ingriji nou-nascutul. Toate acestea se datoreaza scaderii nivelului de progesteron, prolactina, estradiol din sange. Aceste simptome dispar spontan in cateva zile.

Mai departe e mai grav - psihozele puerperale. Sunt psihoze nespecifice, care se pare ca survin la 1 femeie din 500. Afectiunea are un debut brutal la 1 saptamana sau la 3 saptamani. Simptome: halucinatii, idei delirante axate pe maternitate, travaliu, copil, dezorientare. Exista pericolul de suicid sau infanticid. In aceasta suferinta un rol important il are dezechilibrul neurotransmitatorilor cerebrali si confllictele nerezolvate, refulate. 80% din cazuri se remit complet cu tratament adecvat.

In fine depresiile post -partum debuteaza insidiosla 3 saptamani si se manifesta prin crize de plans, astenie, tristete profunda, indecizie, iritabilitate, idei hipocondriace, insomnii. Ideatia depresiva se centreaza pe teme de incapacitate si culpabilitate. Este o tulburare recidivanta si cere tratament de specialitate medicamentos si psihotereapie.

Multam' fain pentru urari, dar, din fericire, a trecut! Si zic eu ca nu se mai intoarce ea la mine dupa 4 luni, cred ca are destule mamici pe lista (dragalasele de ele)!!!
Te pup!

Eu am avut o depresie de toata frumusetea! In timpul sarcinii am fost bolnavioara si imediat dupa ce am nascut am sperat ca voi fi relaxata si bucuroasa! Da, bucuroasa am fost bineinteles dupa ce l-am tinut pe Lazar in brate pentru prima data, dar dupa aceea.... Am inceput sa plang fara motiv, am inceput sa fiu paranoica, gasind diferite motive sa ma intristez: ca nu sunt o mama buna, ca nu voi mai avea timp de mine, etc. Primele 2 saptamani sotul meu a fost mama copilului! Eu oricum nu am alaptat, asa ca Sebastian a stat cu Lazar si zi si noapte asteptand ca eu sa-mi revin. Mi-am revenit complet dupa vreo 1 luna jumate... Am mai luat contact si cu alte mamici care mi-au spus ca uneori este normal sa se intample asa, din cauza hormonilor care isi fac de cap. Acum privesc cu surprindere in urma si ma minunez de ceea ce am putut sa simt si sa gandesc!
Asa ca, daca va simtiti intr-un fel sau altul asemanator, nu intrati in panica, trece! Aveti nevoie doar de cineva care sa va imbarbateze si sa va scoata afara la plimbare, la aer curat! Bafta

Mie imi este foarte frica sa stau pe intuneric. Tot timpul in casa e o luminita aprinsa peste tot. Daca trebuie sa ma duc din dormitor pana la toaleta, aprind toate luminile din drum si tot mi-e frica. Nu cred ca o sa scap vreodata de asta pentru ca de mica sunt cu frica asta

Stiti voi vreun leac ?

Eu am frica de insecte,mi se trage din copilarie si nu scap de ea nicicum.Mi-e frica si de o treiursuleti sau un fluture...de fapt e frica amestecata cu scarba .Daca vad un gandac nu fac urat ,nu tip,nu fac spectacol dar ma apuca un plans cu sughituri de zici ca cine stie ce am patit.

ce mai e si asta ,vroiam sa zic ca mi-e frica de o treiursuleti si a iesit treiursuleti

nu pot sa scriu numele insectei...doamne,ce comic Dar am gasit alt termen: gargarita.

Mihaela,

Cred ca e un site cu numele respectiv si atunci, ca sa nu fie reclama, softul inlocuieste automat cuvantul

Fobiile se trateaza relativ usor. Poti apela la un specialist sau poti incerca o tehnica de expunere in vitro. Adica, inveti o tehnica de relaxare (de aceea e mai usor sa apelezi la un specialist) si in timp ce esti relaxata te expui situatiei fata de care ai fobie. Daca si asa iti vine greu, descompui situatia respectiva in etape. Spre ex, intuneric dar afara este un bec, apoi doar lumina lunii, apoi, doar o lumina f indepartata, etc. In timp ce esti relaxata, te expui acestor situatii, incepand cu cea pe care o tolerezi cel mai bine. In momentul in care faci fata bine, treci in etapa urmatoare. Cand reusesti sa te expui fara a mai aparea comportamentul specific fobiei si emotiile atasate, in vitro, e timpul sa faci aceleasi lucruri si in vivo. O iei tot gradual si pe fond de relaxare. Aceeasi idee e valabila si in cazul insectelor. Dar in aceasta situatie functioneaza foarte bine si expunerea prelungita. Adica, pe un fond de relaxare te expui situatiei de a privi insecta, fooooaaarte mult timp. Intr-un final, la nivel cerebral apare procesul de inhibitie, de stingere si eventual scapi de aceasta greata sau devine tolerabila. Eu personal asa am scapat de o fobie urata vis-a-vis de paianjeni. Nu mi-s dragi nici acum, dar nu mai scol toata casa daca apare vreunul in camera. BAfta!

Mie mi-e frica de serpi. Nu stiu de unde a aparut fobia asta. Nu am vazut never-ever un sarpe in carne si oase, cum s-ar spune. Am avut o perioada vise cu serpi (nu imi faceau nimic, dar erau prezenti in orice vis). Ajunsesem sa ridic plapuma de pe pat cand ma culcam si ma uitam si sub pat

Am oroare de broaste. Daca vad o broasca la o distanta de 2 metri, mi se inmoaie picioarele, devin palida, tot sangele mi se lasa in picioare si trebuie sa existe cineva prin preajma sa ma ia pe sus! Am aceasta fobie de cand eram mica, de fapt cred ca asta e problema, nu imi amintesc cum a aparut si s-a dezvoltat aceasta fobie! Remediul sa ating la un moment dat o broascuta! Dar daca printul cel frumos si destept ar fi fost prefacut intr-un broscoi? As fi pierdut cu siguranta sansa sa ma marit cu un print bogat si frumos!

Mi-e frica de caini, mici sau mari, nu conteaza.
Am fost o data la o petrecere su tatal meu si ne-am asezat la masa sa mancam. In timp ce mancam. am simtit ca am ceva intre picioare , m-am uitat sub masa, am vazut ca este un caine care se uita drept in ochii mei, m-am uitat la tatal meu, m-au luat transpiratiile, dupa care am lesinat. Cand m-am trezit spuneam intr-una ca mi-e frica de caini si nu vreau sa vad caini...De atunci fetelor, nu calc pragul prietenilor care au caini.
Imi plac, ii admir, dar nu pot sa ma apropii de nici unul.
Pana si acum stau intr-un bloc unde vecina de sus are caine...deja stie ca mi-e frica si cand ne intalnim il tine langa ea pana o depasesc eu. Iar cand merg cu liftul, de fiecare data cand se deschid usile mi-e frica sa nu apara cainele in fata mea
De mica am aceasta frica, dar nu ma pot controla, pur si simplu ma pierd daca este un caine langa mine, mi se inmoaie picioarele, transpiratii abundente, lesin etc.

woaw...bravo , dar la cata frica imi este, caine in casa imi mai trebuie?!
Eu una, nu pot, adica refuz. Cateodata stau si ma gandesc, cand fetita o sa creasca si o sa vrea un caine, oare ce am sa fac? Dar pana atunci mai este si sincer nici nu vreau sa ma gandesc ca o sa stau in aceasi casa cu un caine.
Mi-e frica rau de tot de ei!
Multumesc pentru sfat si ma bucur ca ai scapat de aceasta frica sau fobie!

Si mie imi era frica de cutremure, dar acum m-am obisnuit. In Japonia, anual sunt peste 3600 de cutremure dintre care 50% cutremure pe care le simti.
Acum daca este vreun cutremur, dorm linistita in continuare, iar bineinteles daca este unul mare, ma ridic in picioare si stau linistita pana se termina.

Eu am o mare problema cu penele. Imi este greata si frica de ele dintotdeauna si cand eram domnisoara si mama ma punea sa schimb fata de perna plangeam si nu ma atingeam de ele.
Acum am aceeasi oroare fata de pene dar parca m-am mai vindecat. Adica singura perna care o avem are multe fete de perna si penele nu mai ies afara.
Acum 2-3 saptamani in urma mergand la tara am ajesat fata pe pat. Patul era curat si langa ea erau doua perne. M-am dus pana in alta camera si bunicul meu statea cu fii' mea dar cum este miop nu a vazut exact ce se intampla. La intoarcere Alex sugea de mare zor o pana si am inlemnit. Mi se facuse greata si pana seara am vomat ca nu mai suportam nici macar amintirea intamplarii. Si acum ma ia cu rau de la stomac

O sa vi se para ciudat si poate aiurea. Mie nu mi-e frica de nimic sau scarba dar exista o singura problema. Tevile...conductele. Asteptam odata pe cineva si la parterul unui bloc, mai precis la subsol, era usita deschisa si-am vazut tevi si conducte si ce mai era pe-acolo. Mi s-a facut rau si mi-am zis ca daca cineva vrea sa ma omoare, sa ma inchida intr-un subsol. Si cand scriu ma ia cu rau.
Am mai simtit o singura data ceva straniu. Eram insarcinata si am fost la Salina de la Tg. Ocna. Era de 1 iunie si era o invatatoare cu grupul de copilasi, si toti tipau, si pe masura ce trecea timpul, mi se parea ca nu am aer. Si peretii aia de sare care veneau parca peste mine...Claustrofobie? Habar n-am ca de altfel nu am mai avut probleme de-astea. POate doar o stare trecatoare data de sarcina...

Si eu am ce am cu insectele, mai ales gandacii, de paianjeni mi-e un pic frica, dar nu mi-e asa scarba ca de gandaci. Nici o insecta nu imi place, nici macar fluturii, decat sa ii vad de la distanta. Doar o gargarita as tine in mana, in rest, mi-e groaza.

Eu nu am treaba cu gandaci, gaze, soricei si ce s-a mai zis din domeniul animale ci doar de intuneric vorba Adrianei pana sa ajung la locul unde trebe sa merg aprind tot ce se poate. Si mai ales daca stiu ca deja toata lumea e culcata si numai eu am treaba. E groaznic. Pe acest principiu subcinstientul a si actionat singur cand am planificat casa ... am pus WC fata in fata cu dormitorul nostru .

In rest mai am probleme doar cu inaltimea odata ce depaseste nivelul de 5 etaje sau e un nivel la care eu nu sunt obisnuita mi se face rau si ametesc. Parca golul ma cheama spre el. Stiu ca este si o denumire ptr asta dar acum nu imi vine in minte.

Dar spre norocul meu sotul stie de ele si cand poate e intotdeauna mai grijuliu si atunci parca nu mi-s asa inmuiate picioarele si mai pot calca un pas. Dar numai mana lui stie cat sufera.

Poate ai sa razi de sfatul meu, dar e singurul care a dat roade: Dimineata si seara la culcare ma spalam pe fata cu aghiazma mare, imi tot repetam obsesiv ca nu e nimeni si nimic, iar cand simteam ca deja inima batea ca nebuna, spuneam rugaciunea mintii:"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatoasa"... si ma concentram doar asupra rugaciunii. Cateodata o spuneam chiar in soapta. Si crede-ma, am suferit cumplit de frica de intuneric si de senzatia ca e cineva langa mine...
Acum? mi-e frica doar de Doamne Doamne...

Nu cred ca merge . Acum sunt treaza pentru ca tocmai mi s-a parut ca a batut cineva la usa (la 2:30 noaptea ) si dupa aceea ca a incercat la usa. Cu chiu cu vai mi-am luat inima in dinti sa ies din camera si sa ma uit pe vizor, iar acum imi bate inima de mor si parca nici nu mai pot sa dorm, m-a luat si durerea de stomac ...

Ce spaima am tras intr-o seara...sotul adormise si mie mi s-a parut ca e cineva la usa, m-am indreptat spre usa si, cand am apropiat ochiul de vizor, s-a auzit un fosnet...mai-mai sa-mi sara inima din piept...m-am uitat pe vizor si am vazut un barbat care punea ceva la fiecare usa...mie-mi trecea prin minte "daca pune ceva ce ia foc?"...dupa ce a plecat respectivul, am deschis usa cu inima cat un purice...erau reclame la usi metalice!!!
Dar mi-e foarte frica de...sobolani...acum cativa ani am gasit unul in wc, dimineata dupa ce eu, somnoroasa, tocmai imi facusem nevoile...va dati seama ce groaza am trait?aveam impresia ca eu l-am facut, ma gandeam ce s-ar fi intamplat daca ma musca de...stiti voi...am intrat intr-o stare de soc, abia m-a linistit mama...si acum ma ingrozesc cand imi amintesc...am ramas cu o scarba fata de aceste animale...
...si la fel de scarba imi e de serpi, soparle, reptile in general...n-as pune mana pe una nici sa ma tai, chiar daca imi demonstreaza cineva ca e inofensiva...ma infoara pielea lor rece...brr!!!

Si mie mi-e frica de tot ce ati scris voi.Am scapat de una adica nu-mi mai este frica sa stau singura in casa.Dar mai am 2:sa nu ma duc sing.in beci si at cind tuna si fulgera.

aaoleu, si eu am o frica de-a dreptul patologica fata de serpi, nu este vorba sa-i tin sau ceva, nici macar sa nu-i vad, nici in realitate nici la televizor, mi se zbarleste pielea doar cand aud de serpi

mi-e frica cand tuna sau fulgera, daca se intampla sa fiu prin casa singura, fac un drum scurt pana la vecini, si el cer ceva, zahar, ulei, si mai raman la vorba un pic pana trece

si mai am o fobie mai nou, asa, de cand sunt gravida, imi este o grica ingrozitoare ca o sa-mi schimbe cineva copilul la spital, nu stiu de ce cred asta, dar, tremur de frica numai la ideea ca se poate intampla

Mi-e frica de locuri straine intunecate...de serpi si multe insecte de care nu stiu ce pot face...de cate ori ma urc in avion ma rog sa nu cada sau sa se intample vreo nenorocire si cat zburam stau cam pe ghimpi....la mare sau ocean mi-e frica sama duc sa inot unde nu ating fundul ca am impresia ca nu mai stiu sa inot si nu stau singura in apa decat daca ii vad fundul...de rechini nu mai spun, ma sperii singura si ma uit in toate partile cand intru in apa.

Sa stii ca si eu am stat cu teama asta la Alice, de aia l-am si pus pe sotul meu sa o pozeze imediat ce iese cu ea din operatie .

La Andrei l-am vazut eu imediat in timpul operatiei, dar tot l-am pus sa il pozeze ca sa fiu sigura . Si cu toate acestea, din cauza ca atunci cand l-am vazut eu nu mi s-a parut ca avea o pata mica rosie pe un ochisor iar cand mi l-a adus avea, si acum ne tot intrebam daca nu cumva ni l-au schimbat, mai ales ca parca nu seamana cu nimeni

Nu pot spune ca am mari fobii. Nu reactionez urat daca vad sarpe , daca vad paianjen , daca e intuneric. Mi se trange inima putin , dar .... e ok.

Mi-e frica de spatii inchise. Mi s-a intamplat in lift cand se inchid usile , la metrou cand e in mers....( parca nu as avea aer si nu as avea unde fugi in caz de ceva . E claustrofobie. )

Ira_tgr legat de frica ta sa nu ti se schimbe copilul : eu am nascut natural si Maria a fost tot timpul doar cu noi. Cat am facut eu baie a stat cu tati , in rest , langa mine mereu. Nu avea cand sa o schimbe nici cand dormeam eu , ca le auzeam cand intrau in incapere si deschideam ochii imediat. Nu a luat-o nimeni de langa mine sa plece cu ea si eu sa nu o insotesc !

Doamne ce idee buna, cum de nu mi-a trecut mie prin cap asa ceva... am vorbit cu tati bebelinei, si a zis ca sunt nebuna, ca nimeni nu si-ar asuma riscul acesta, dar in fine... daca asta ma va face mai linistita ii face poze, cate vreu eu

Fetelor, mi-ati bagat morcovul, noroc ca nu nasc in Romania, ca aici n-au o sanse sa il schimbe, ca toti ailalti au ochii oblici

Dati-mi mie morcovul, sa fac o supa , nu se va intampla asa ceva. Spre ex, bb-le meu a primit la maternitate acelasi nr cu al unei rromanese (fara nici o jignire). Cand mi l-au adus, normal ca m-am uitat daca nu cumva mi-au adus bb-le ei, dar nici poveste, ca al meu avea 4 kg, al ei abia vreo 2.5 kg... in plus l-am cunoscut dupa funduletul basicat, dupa plans (dacea la-la-la) , uitati-va dupa ceva semne, le veti recunoaste dupa si in plus parca simti ceva cand ti-l pune din nou la piept...

oanaizabela, ideea este sa incerci un ex de relaxare musculara, apoi psihica, pe care il vei pune in practica atunci cand te afli intr-o atare situatie. Ai grija la respiratie, sa nu devina prea alerta, prea adanca, etc deoarece hiperventilatia aduce o serie de ameteli si alte stari mai ciudate..

mie mi-e frica de intuneric(probabil din cauza ca am vazut multe filme de groaza),de chirurg(nu suport ideea ca voi fi vreodata taiata de un bisturiu si apoi cusuta),de serpi...si poate cel mai tare de moarte;dar nu moartea mea ci a unei persoane iubite.

Cu frica sa nu-mi schimbe copilul am stat si eu, ma gandeam ca atunci cand mi-l arata dupa nastere sa-i fac un semn, sa-l musc ca sa-l recunosc dupa aceea, dar n-am facut asta ca aveam herpes la gura si am vazut ca avea niste punctulete albe pe nas si asa mi-am dat seama ca nu mi l-au schimbat.

Cred ca toti oamenii din lume au diverse frici, dar despre fobii vorbim doar atunci cand respiratia nu mai este regulata sau aproape lipseste, avem transpiratii, urechile nu mai aud decat un tiuit puternic, apare senzatia de picioare moi si poate chiar lesinul.
Mie mi se intampla toate astea cand merg la analize pentru sange sau pentru o simpla injectie. Cu alte cuvinte am fobia acelor medicale. Alte ace nu ma sperie, imi place de exemplu sa cos.
Chiar zilele trecute am fost la doctor pentru punctie la san, care nu a fost deloc dureroasa, dar dupa ce am iesit din cabinet aproape ca am lesinat: imi tiuiau urechile si picioarele nu prea ma ascultau.
De altfel, am fost cu catelusa la doctor pt o gastroenterita si a trebuit sa-i faca mai multe injectii. Pentru asta i-au bagat un ac (fluturas) ca pentru perfuzie (este un catel mic - pekinez). Eu trebuia sa o tin sa nu fuga, dar... am lesinat. Si asistenta cabinetului veterinar nu mai stia cu cine sa stea: cu catelusa sau cu mine
In prezent incerc sa imi tratez fobia asta intrucat vreau sa devin mamica si stiu ca trebuie sa-mi fac analize la sange destul de des. Inainte nu puteam privi la televizor la o scena de film cand faceau o injectie sau recoltau sange, dar acum privesc (cu frica, dar privesc.)
Important este sa iti recunosti fobiile si sa incerci sa le accepti incetul cu incetul.
Va pup pe toate si succes maxim.

eu am in general o problema cu frumusetea....
adica, chiar m-am luat intotdeauna sa am prieteni frumosi, de care sa-mi placa fizic, si dupa deja sa vad cum sunt, tocmai de asta am patit cate am patit si am dat peste tot felul de ciudati....

ma uitam la niste poze cu bebei pe google, toti sunt tare scumpi cand sunt mici, da bine, sunt unii mai draguti, si unii mai putin draguti, la fel ca toata lumea...
si m-a apucat o firca.... daca dupa ce nasc nu-mi place de fata? adica, daca nu arata asa cum ma astept? ca si de mine nu-mi place de multe ori, am uit in oglinda, si imi vine sa inebunesc, ca aia nu e cum vreausau aiai nu este cum vreau..., offfffff

mie una imi este o frica groaznica de serpi si alte gingani dar mai am si frica de locuri inchise iar daca ma ti de miini si de picioare ma sufoc asa ca la nastere nu am dat voie sa ma tina nimeni ia-m zis dr ce am si a inteles

iar de schimbat bebita nu mia fost frica ca fimea are toate semnele lui tasu leit iar la nastere am am vazuto clar din prima clipa

Draga mea, inainte de a ramane insarcinata si eu eram la fel ca tine. pentru mine analizele de sange erau cel mai mare chin posibil. Mi se facea rau numai cand ma gandeam, imi imaginam acul si sangele din eprubeta. Nu de putine ori mi s-a facut rau. La mine vine din copilarie, de la varsta de 2 ani cand am stat vreo noua luni prin spitale, credeau ca sunt suspecta de leucemie, spre disperarea parintilor, iar eu aveam, de fapt, giardia...
Insa din momentul in care am ramas insarcinata si am inceput analizele, mi-am invins frica gandindu-ma la copilul meu. Ma duceam mult mai linistita sa mi se ia sange. Pai daca nu reuseam , la cate injectii, perfuzii si tot tacamul am facut la nastere cred ca erau mari probleme...
Ai sa vezi ca, atunci cand vei sti ca trebuie sa faci ce e mai bine pentru bebe din burtica, vei uita de teama pentru ace. Mult succes!

Eu intru in panica atunci cand trec elicoptere "pe deasupra capului meu",nu-mi pot controla frica!Incerc sa ma controlez, dar nu pot